Numărul #15-16, 2003
Dosar: Cluj/Manaștur

Construirea urbană, socială și simbolică a cartierului Mănăștur*
Dominique Belkis, Gabriela Coman, Corina Sîrbu, Gabriel Troc

Iulie 2001. Unul din foștii locuitori ai ve­chiului Mănăștur rememorează secvențe pe­trecute cu aproape 20 de ani în urmă, cînd satul a fost demolat: „Casa noastră nu era încă de­molată și i-am zis lui Paul: vino, o să petrecem ultima noapte împreună, pen­­tru că știam cînd în dimineața urmă­toa­re tre­bu­iau să so­sească buldozerele. Cu Paul am spart fe­re­stre­le cu plăcere, ca să nu lă­săm plăcerea buldozerelor. Ne-am des­păr­țit, cu Paul, ca într-un film indian: era ca și cum ar fi plecat pe altă lu­me… Îmi fă­cea semne cu mîna, plîn­geam ca nebunii. Ne-am îm­bră­țișat, ca­se­le erau demolate“ (B.V.).

Emblematic pentru starea de spirit a locuitorilor și pentru modul în care s-a realizat ur­banizarea, fragmentul de mai sus este o măr­turie despre dispariția unei lumi și crea­rea alteia. Aflăm indirect despre urbanizarea României, realizată în mare parte pe ruinele satelor demolate. Ceea ce a rezultat – în­gră­mădiri de blocuri, bulevarde largi ce rup pei­sajul și neagă prezența omului, totul dominat de un gri apăsător – nu ține numai de relația de subordonare a urbanului de către puterea politică (ceea ce, de altfel, nu este un caz singular în istoria regimurilor totalitare – a se ve­dea în acest sens arhitectura germană în timpul lui Hitler sau cea sovietică în timpul lui Stalin), ci și de maniera în care viziunea asu­pra urbanului a fost pusă în practică: impu­neri ale sistemului – care în mod evident au avut influențe la nivel atît macrosocial, cît și mi­crosocial –, „dublate“ de diversele manie­re în care indivizii au răspuns la acestea, fie negociind deciziile politice și administrative, fiecare la nivelul lui, fie prin „domesticirea“, interpretarea acestora. De altfel, Gérard Althabe (1995) constată existența în Româ­nia a două mișcări care se opun și care instaurează o relație dialectică între rural și urban: pe de-o parte, urbanizarea și mo­der­nizarea, care se desfășoară la nivel institu­țio­nal și politic, iar pe de altă parte, continuarea unui model rural, la nivel individual și inter-relațional. Sensul acestei modernități afirmate prin intermediul marilor campanii de propagandă fusese construirea unei „societăți noi“; această construire trebuia să treacă prin distrugerea societății existente, scopul fiind șter­gerea diferenței dintre orașe și dintre orașși sat, pentru a crea „Omul nou“, reprezen­tan­tul noii societăți omogeniza(n)te.

În această creație socială nu era vorba de o inovație românească, așa cum de altfel au ară­tat o serie de autori (Pallot, Shaw, 1981; Sampson, 1984; Clermont, 1993; Andrusz, 1996; Szelenyi, 1996). În Europa de Est și în fos­ta Uniune Sovietică, procesele de urbani­zare au fost legate direct de programele de dezvoltare economică. Dacă în perioada sta­linistă, pentru muncitorii care lucrau în uzine, orașul nu era decît un mare „apartament“, treptat el a devenit cel mai bun spațiu al so­cializării socialiste și de creare a unei noi clase sociale. În acest sens, nu putem analiza urba­nizarea fără să ținem cont de procesul de industrializare, bază a dezvoltării naționale. Pentru țările socialiste, dezvoltarea era o pro­vocare istorică, care trebuia să fie în­de­pli­ni­tă cît mai repede, în condiții internaționale inegale de competitivitate și de capital eco­nomic (Sampson, 1984). Conform doctrinei și liniei ideologice definind acțiunea și politi­ci­le partidelor comuniste monopolizînd pu­te­rea în toate aceste țări, modernizarea presupunea ca toate regiunile să atingă un mi­nimum de capacitate industrială, ceea ce necesita repartiția geografică egală a resur­se­lor, a fondurilor și a persoanelor. Dezvoltarea socialistă își propunea ca principală sarcină șter­gerea diferențelor dintre rural și urban, re­ducerea inegalităților regionale, dispersarea forței de muncă și a surplusului social în toate clasele, grupurile etnice și regiunile și crea­rea unei rețele raționale de așezări (Sampson, 1984). Era un model care trebuia să înlo­cu­iască vechile structuri sociale, procese eco­no­­mice și sisteme politice (Pallot, Shaw, 1981) și care se sprijinea pe o economie centralizată, așa cum exista deja în Uniunea Sovietică a anilor ’20: industrializarea și urba­nizarea bazate pe proprietatea de stat asupra tuturor mijloacelor de producție și pe o pla­nificare centralizată a alocării resurselor; prio­ritatea acordată investițiilor și industriei grele; planificarea economică prioritară în do­meniul amenajării spațiului; planurile de in­vestiții-pro­ducție și amplasarea industriilor ale­se în virtutea preferințelor planificatorilor care țin cont de nevoile locale, regionale și naționale, și nu de piață; naționalizarea pă­mîn­tului (sis­temele de agricultură variau de la o țară la alta); comerțul exterior controlat de guvern; oferta de servicii și bunuri subvenționată de stat: oferta, din partea statului, a unui sistem de bunăstare și hrană; industria ușoară, producția de bunuri de consum și de servicii to­tal neglijate; un foarte scăzut nivel al inflației; inexistența șomajului și o puternică par­ti­ci­pa­re a femeilor la economia formală (Andrusz, 1996: 37–38).

În România, din motive istorice, separarea ora­șului de lumea rurală nu a fost niciodată realizată într-o manieră clară, așa cum o cu­noaște deja Europa Occidentală. Este vor­ba aici despre diferența sedimentată în siste­mul de practici sociale care reglează o viață ur­ba­nă în Vestul european, unde orașul s-a con­stituit printr-o transformare complexă a spațiului rural, transformare generată de istoria și sensul emancipării sociale. Urbanizarea din perioada comunistă, dimpotrivă, a fost una care „a ars“ etapele emancipării sociale. Orașul „înghițea“ satul – adesea demolîndu-l – fără însă să poată genera o negare, o suprimare a lui. Practicile sociale care agregau urbanitatea astfel construită reinstalau „co­mu­­nitatea“ înaintea „societății“. Aceasta este una dintre cauzele pentru care indivizii își re­prezintă astăzi orașul ca pe ceva exterior, străin. Urbanizarea satelor era o acțiune orien­­tată împotriva comunității țărănești, vi­zînd transformarea acestui Altul colectiv (perceput de către puterea politică mai mult sau mai puțin explicit ca un dușman) în „oră­șeni“. Ea, la un moment dat, trebuia să sfîr­șească prin transformarea totală a României într-un mare orașmodern și funcțional. Regi­mul a produs prin violență o lume urbană, străină locuitorilor ei, iar aceștia au găsit forța de a o face locuibilă prin relația pe care o păstrau cu lumea satului. Cea mai puter­ni­că referință la sat se regăsește în schema de coabitare, în „bloc“, a „satelor verticale“ care regrupau pe aceeași scară vecini de stradă sau rude (Althabe, 1995). Această schemă se supra­pu­nea parțial cu sistemul oficial de dis­tribuire a apartamentelor prin intermediul re­par­ti­ții­lor, ce favoriza atît mixajul social, cît și pe cel etnic.

În orașele Transilvaniei, industrializarea a avut un profil particular, datorită importantei pre­zențe intelectuale, culturale, dar și simbolice a minorităților maghiară și germană. Consi­de­­rat capitala Transilvaniei, orașul Cluj-Napo­ca (adaosul „Napoca“ datează doar din 1973) avea în perioada instalării regimului comunist o identitate multietnică cu o dominantă a culturii intelectuale maghiare (dis­lo­carea aces­te­ia începuse totuși deja prin înfiin­țarea, imediat după Unire, în 1919, a universității româ­nești). Pentru regimul co­munist, construirea marilor platforme industriale la Cluj-Napoca constituia, fără îndoială, o etapă a programului de dezvoltare regio­nală, dar și o provo­ca­re identitară, care viza spargerea imaginii nonromânești și inte­lec­tuale a orașului. În anii ’70, asistăm la expansiunea fizică a ora­șului și la o explozie a volumului popu­la­ției, o dată cu venirea mun­citorilor. Spațiile industriale apărute în nordul orașului au fost însoțite de apariția cartierelor de locuințe în diferite alte zone. Localizările geografice po­larizate de tipul „cuplurilor“ ur­bane uzină-car­tier de locuințe au concurat în ultimele de­cenii centrul orașului, cu Piața Li­bertății (ac­tuală Unirii) și universitatea (deve­nită du­pă război exclusiv românească, prin desfiin­ța­rea în anii ’50 a celei maghiare), și tindeau să „dilueze“ din punct de vedere sim­bolic aceste spații tradiționale.

În acest context general s-a înscris și urba­ni­zarea Mănășturului: dormitor muncitoresc, situat la distanță de uzine și de centrul orașului, acesta a constituit un exemplu al noului spațiu de socializare socialistă. În urmă cu pa­truzeci de ani, Mănășturul era încă un sat si­tuat la periferia orașului. Începînd din anii ’70, ca urmare a procesului de industrializare ca­re a atras o importantă forță de muncă veni­tă din mediul rural, Mănășturul a fost scena acțiunilor de urbanizare etatistă, stopate în 1989, o dată cu căderea regimului comunist. Alături de vechii locuitori ai satului, cei ale că­ror case fuseseră demolate și care au fost re­partizați în apartamentele nou-construite, dar și cei a căror gospodărie scăpase demolării și care continuau să aibă o viață „de țărani“ prin­tre blocuri – continuînd să se ocupe, de exemplu, cu creșterea porcilor, a vacilor, a păsărilor –, noul cartier a început să adă­pos­tească și familii de muncitori, oameni din sa­te­le din jurul Clujului sau din Moldova, atrași de posibilitatea angajării și creșterii standardului de viață.

În general, se pot distinge două poziții di­fe­ri­te reflectate de două discursuri principale despre procesele de urbanizare ale Mănăș­tu­rului: cel al vechilor locuitori ai satului și cel al responsabililor dezvoltării urbane, de exem­­plu arhitecții care au lucrat în diverse etape ale proiectului de urbanizare. Unul care condamnă această evoluție, altul care o justifică, amîndouă construind un „Altul“ ne­gativ și un „Noi“ pozitiv. Fiecare construiește reprezentarea ivirii cartierului și o utilizează în funcție de această „ideologie“ ce vizează „ori­gini“ plasate în repere temporale diferite. Primii consideră că urbanizarea, cu toate ac­țiunile sale conexe – demolarea de case pen­tru a construi blocuri, reinstalarea locuitorilor în apartamente de bloc, sosirea nou-veniților etc. –, a distrus viața comunitară și identitatea satului. Se vorbește în termeni de apropriere despre ungurii și țiganii care locuiau în sat: „ți­ganii noștri“, „unguri de treabă care erau prie­tenii noștri“ sau de un „noi“ sătesc, adică „românii, țiganii, ungurii care locuiau în Mă­năș­­tur dintotdeauna“. Al doilea discurs este, cum spuneam, cel promovat de arhitecți. Ei vorbesc despre Mănăștur ca despre un sat românesc la origine, dar care începuse să se degradeze din cauza țiganilor care s-au instalat acolo. Cînd a început construirea cartierului, satul era „sărac și țigănesc“, ceea ce ar fi justificat în ultimă instanță acțiunea de demolare și construirea de blocuri. Pentru ei, de­molarea a apărut ca o acțiune civilizatoare: cei care primeau astfel un apartament tre­ceau de la un standard de viață inferior la unul superior. Este interesant de remarcat că, în ciuda faptului că arhitecții vorbesc de­spre zona țiganilor ca despre cea mai săracă și deci susceptibilă a fi demolată prima, pri­me­le demolări nu au vizat zona țigănească, ci pe aceea românească. În cele două discur­suri apar doi factori perturbatori și distructivi pentru un mod de viață: nou-veniții pentru ve­chii locuitori, respectiv țiganii pentru arhi­tecți. Reprezentările celor două categorii sînt figurate în aceeași manieră nediferențiată: ele au același rol destabilizator. Țiganii și/sau nou-ve­niții sînt necivilizați, lipsiți de reguli de coa­bitare (se neagă existența unor practici ale nou-veniților în raport cu normele grupului din Mănăștur), originari din vîrful munților sau din cătune izolate, săraci, dezrădăcinați, inculți, care „nu aveau civilizația corespunzătoare vieții la oraș“, avînd ca locuință case in­salubre, „fără apă, fără încălzire, fără nimic“. Ei sînt Celălalt prin excelență, cel cu care nu vrei sau cu care este imposibil să coabitezi. Se elaborează astfel un „noi, mănășturenii“, pe fundamente simbolice care permit crea­rea unei diferențieri față de celelalte cartiere și de ansamblul vieții din Cluj. „În orașul ăsta care s-a construit acolo, că practic s-a con­struit un oraș[noul Mănășur], 80% din popu­­lația aia e populație fără identitate. Așa-nu­mitele vinituri. Îs veniți de la țară, practic au fost plantați acolo și nu au nici o rădăcină: nu sînt nici țărani, nici orășeni. Deci nu sînt nici mănăștureni, sub nici o formă, și nici clujeni nu sînt. Părerea mea e că nu prea au o identitate“ (B.P.). Acest discurs identitar are o funcție diferențiatoare, cu atît mai eficientă cu cît se poate sprijini pe o delimitare spațială clar definită, creînd astfel un sentiment de uni­­tate și de specificitate. Granița consacrată între Mănăștur și orașul Cluj a fost Fabrica de Bere (actuala „Ursus“). În raport cu aceasta a fost judecată poziția Mănășturului față de oraș: uneori de interioritate, alteori de exterioritate, dar întotdeauna ca o entitate cu per­sonalitate proprie: ca un „sat“ – „pînă la Fabrica de Bere e Cluj, apoi e Mănășturul“ – sau ca un cartier al Clujului – „era vorba de­spre o aripă a orașului, nu era un sat, ci era un cartier“. Prin această separare extremă, centrul orașului era transformat în simplu loc de pasaj în traseul cotidian de acasă la uzină. În plus, autonomia economică (în principiu) a cartierului, cu comerțul și serviciile lui, con­­tribuia la devalorizarea unui centru al ora­șului considerat ca nonconform de ideo­logia co­mu­nist-naționalistă. În fapt, vechimea pre­zen­ței în cartier este cea care conferă sens și care autorizează participarea la un „Noi, mă­nășturenii“. Dacă în înțelegerea re­lațiilor de vecinătate distincția rural/urban sau român/maghiar/țigan își pierde din perti­nen­ță, ceea ce pare că funcționează ca o ca­tegorie fon­da­toare este polarizarea vechi lo­cuitor – nou-venit. Identificăm în discursul vechilor mănăștureni voința de a crea dis­tincția între ei și nou-veniți: “Aveam conflicte cu nou-ve­niții în cartier, dar numai verbale, de genul: «ce căutați în Mănăștur?!» [...] Din contră, cei care au venit demult, cei care sînt aici de două­zeci-treizeci de ani în blocuri, se consi­deră mănăștureni. Au un comportament la fel cu al nostru, pentru că vin de la țară și sînt con­știenți. În schimb, ne respectă, poate pen­tru că le e frică de mă­năștureni“ (M.B.).

Vechii locuitori vehiculează despre cartier o imagine dublă: „bastion“ al „rezistenței“ îm­potriva comunismului și „vatră“ naționalistă românească. Numeroase povestiri relatează episoade de luptă între comunitățile română și maghiară sau împotriva reprezentanților regimului comunist, ceea ce contribuie la per­­petuarea imaginii naționalist-patriotice atri­­buite mănășturenilor, stereotip pe care unii îl refolosesc pe cont propriu pentru a fonda o identitate locală specifică.

Mănășturul și locuitorii săi au devenit celebri datorită unei pancarte: în 1948, după sosirea comuniștilor care promovau peste tot ideo­logia „democrației populare“, un locuitor al Mănășturului a instalat la intrarea în cartier (în dreptul Fabricii de Bere) o pancartă pe care era scris: „Pînă aici democrația, de aici Mă­nășturul“. Atunci, și chiar și astăzi, gestul a fost considerat ca fiind foarte curajos. După 1989, o pancartă echivalentă a fost plasată din nou în același loc, fapt ce indică im­por­tanța acelui episod recuperat astăzi ca o pu­ternică marcă identitară. Element funda­men­tal în construcția identitară a mă­nășturenilor, evenimentele legate de am­plasarea pancartei fac obiectul mai multor controverse care re­pun astfel în discuție au­tenticitatea „versiunii oficiale“. Nu există un acord nici asupra identității celui care a dus la bun sfirșit acest gest de curaj – acesta fiind cînd român, cînd ungur –, și nici asupra loca­lizării faimoasei pancarte: ea ar fi apărut pe zidul școlii din Mănăștur, pe cel al Fabricii de Bere sau pe gardul Facultății de Agronomie, sau, cîte­oda­tă, pe toate cele trei… Diver­si­tatea povesti­rilor dă seamă de această con­troversă. E.A., prieten cu unul dintre actorii principali ai aces­tui episod, prietenie care la vremea res­pectivă putea echivala cu închi­soarea, poves­tește: „Ne întorceam de la Operă cu un văr, Vasile, și cu G.V. În auto­buz, am avut o dis­pută cu un grup de unguri care vorbeau tare și care cîntau ungurește. Ne-am luat de ei. Ne-au răspuns că de-acum înainte aveau dreptul să vorbească tare în ungurește în pu­blic, pentru că acum era democrație. La sta­ția de autobuz de la Fa­brica de Bere [deci la intrarea în Mănăștur], G.V. a spus: «ei bine, pînă aici a fost demo­crație, dar de aici începe Mănășturul! Dacă nu coborîți, vă facem noi să coborîți!» Ăla a fost prologul. Sosiți în Mănăștur, am povestit această istorie. [...] Prima inscripție a fost fă­cută pe zidul școlii din Mănăștur. Dar nu știu cine a făcut-o, cred că au fost doi bărbați și o femeie. Și două zile mai tîrziu, cu ajutorul unui inginer-șef de la Fa­brica de Bere care ne-a procurat vo­psea­ua, G.V. și cu mine am scris același lucru pe peretele facultății, ca să fie o simetrie, ca să fie frumos!“ (E.A.). Un alt locuitor al vechiului Mănăștur susține că această inscripție a fost realizată de tatăl său și de un student de la Facultatea de Medicină, chiriașîn Mănăștur în acea perioadă, astăzi medic într-un sat din apropierea Clujului: „Mănășturenii erau toți uniți. Cînd tata a făcut această inscripție cu domnu’ doctor, nimeni nu i-a denunțat. Curentul electric și gazul au fost întrerupte la Mă­năștur, dar nimeni nu a scos un cuvînt. Un vecin a adus de mîncare timp de patru luni tatălui meu, care era ascuns într-o rîpă, în pădure. Doctorul a fost arestat. Din ce îmi aduc aminte despre in­scrip­ția asta, este că a avut loc o mare sărbătoare, un bal, cu multă lume și că tatăl meu s-a întors cu doctorul [în fine, cu studentul, care închiriase o ca­me­ră în Mănăștur] și nu știu ce i-a apucat de au scris asta pe zidul Fa­cultății de Agronomie. Nu este adevărat că au pus o pancartă în față cu steaguri! E, atunci a fost o anchetă, tata a fost interogat și apoi s-a ascuns. [...] Tot în aceeași perioadă a avut loc istoria cu ungurii care aveau căminele uni­versității [de la] Avram Iancu“ (B.M.). Po­vestea pancartei a dobîndit de-a lungul tim­pului o funcție simbolică, astfel că astăzi ea este purtătoarea unei valori identitare di­fe­rențiatoare: „Cu această istorie, cu pancarta, a venit ideea că mănășturenii aparțin într-un fel la un alt grup, puțin diferit. Și acum bătrînii povestesc din timp în timp cum s-a întîmplat asta…“ (R.M.). Astăzi, povestea pancartei este sis­tematic i­nvocată pentru a afirma opo­ziția în fața regimului comunist, mult valorizată de la 1989 încoace. Discursul nu păstrează decît afirmarea mîndriei și curajului mănășturenilor. Dar dacă ei au fost printre cei mai virulenți în fața instaurării regimului comunist, este pentru că ei erau primii spoliați prin procesul de colectivizare a tere­nu­ri­lor agricole. Cîțiva, de altfel, au afirmat că pu­nerea pancartei a fost făcută de o mulțime întreagă, „care era contra comunismului, pen­tru că [oamenii] de­ți­neau mult pămînt pe care aveau să-l piardă în urma colectivizării“.

În afară de aceasta, dacă acest episod este constituit ca o istorie fondatoare a identității anticomuniste a Mănășturului, în el se face mențiunea la raporturile conflictuale cu ma­ghiarii, dar numai în manieră anecdotică. Rămîne în sarcina altor discursuri, a acelora ce se raportează la construirea unei imagini naționaliste a cartierului, să dea seama de con­flictele interetnice. Alte istorii se referă la Mănăștur ca la un spațiu de refugiu pentru di­sidenți în timpul diferitelor perioade is­to­ri­ce. Locuitorii Mănășturului cred că renumele lor ține de faptul că ei sînt români muncitori (pentru că muncesc în uzine, dar de asemeni pentru că aveau parcele de teren acasă, pe care lucrau), „pentru că ei sînt întotdeauna uniți, pentru că sînt mîndri [orgolioși], toți sînt la fel“: „Și aici în Mănăștur era o zonă unde erau români, români mănăștureni, și ăștia erau mai independenți. Erau și bogați, aveau terenuri destul de întinse, erau familii care aveau toată zona asta, Valea Moșului și par­tea asta, pînă aici în partea asta. Și erau uniți ca o suburbie și amestecați cu țigani, cu un­guri. Și-or zis democrație…, democrație că le-or luat plugu’, le-or luat boii, că și ei or de­pus rezistență într-un fel. Nu le-o conve­nit, nu s-or înscris în colective, deci le-o dat de furcă democrației de atunci. Și de acolo s-o dus și vestea că de la Institutu’ Agro­no­mic în sus puseseră… comunitatea mă­năș­tu­reană… [pancarta]. Aveau mîndria lor și-un fel de libertate aparte. «Pînă aici democrație, de-aici Mănăștur!» (…)“ (R.M.).

Sentimentul de a fi o comunitate se re­gă­seș­te mai ales în cuvintele vechilor mănăștureni care dublează, în discursul lor, identitatea lor de rezistenți la comunism cu cea de naționa­liști români care au luptat întotdeauna împo­triva ungurilor. Acest discurs antimaghiar se originează în evenimentele Celui de-al Doi­lea Război Mondial, cînd partea de nord a Tran­silvaniei a fost cedată Ungariei amiralului Horthy și Clujul (re)devine maghiar (în sens ad­ministrativ). Amintirile celor care au trăit evenimentele fac referire la masa lungă de cinci sau șase sute de metri instalată cu oca­zia intrării trupelor maghiare în Cluj, plină cu alimente luate de la țăranii din Mănăștur. Întîmplările din acea perioadă sînt întipărite în amintirile românilor din Cluj ca un episod sîn­geros, cu acte „îngrozitoare“ provocate de către unguri, ale căror victime au fost ei, astfel încît la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd frontierele românești au fost re­stabilite, spiritele erau pline de ură și de do­rințe de răzbunare. În această zonă unde coabitau inevitabil unguri și români, anii de du­pă război au fost marcați de lupte inter­et­nice. Această perioadă oferă mănășturenilor „evenimente legitimante“, care le permit o autoatribuire a unei identități puternic națio­naliste. Potrivit amintirilor oamenilor, luptele de stradă erau atunci importante, iar certurile dintre studenții unguri și cei români erau frec­vente. Ele ne-au fost relatate de către di­feriți interlocutori și memoria acestor evenimente este prezentă în ansamblul vieții Clu­ju­lui. Dar există un episod care este în mod particular prezent în istorisirile mănăș­turenilor: ziua în care studenții maghiari au decis să invadeze căminele universitare ro­mâ­nești „Avram Iancu“, iar studenții români au fugit și au plecat să se refugieze în Mănăș­tur, unde au fost ascunși și protejați de locui­tori. Ceea ce s-a reținut din acest episod de către oamenii din Mănăștur nu este numai proba istorică a curajului și a combativității lor, ci și faptul că ei aveau deja o reputație na­ționalistă foarte puternică, pentru care studenții au con­siderat Mănășturul ca un refugiu „sigur“ din fața ungurilor: „Toți mănășturenii aveau ceva contra ungurilor, era un lucru care făcea parte din... ființa lor profundă. N-am înțeles niciodată chestia asta!“ (B.P.). Totuși, trebuie pusă cu multă seriozitate pro­blema evocării acestor evenimente istorice în discursul anumitor persoane, la fel ca și aceea a natura­li­zării unor atitudini care da­torează totul contextului lor istorico-poli­tic. Așa cum ne-a precizat un interlocutor: „Naționalismul mă­nășturenilor este întot­deauna un element important în discursuri, mai ales cele elec­to­rale. Dar, în realitate, există numeroase fa­milii maghiare în Mănăș­tur“. Alte versiuni ale acelorași evenimente confirmă că această opoziție, descrisă că inalie­nabilă, nu este (chiar) obligatorie: „În ’45–’46, cînd au avut loc evenimentele între studenții români din «Avram Iancu» și un­guri, Mănășturul a fost un punct de rezis­ten­ță. Nu îi suportau. Dar co­munismul le lua pămînturile, casele. Erau con­știenți de asta. Se băteau cu cuțitele cu ungurii, pentru că în momentul acela ungurii erau cei care con­du­ceau Clujul. Dar cei din Mănăștur nu s-au lăsat niciodată. Ei au încercat să împiedice in­trarea comunismului în Mă­năștur. Asta era de fapt absurd! Au opus o rezistență, cu o forță evidentă, au avut [un] merit, pentru că nu s-au întors niciodată unii contra altora. Era un lucru extraordinar, pentru că familiile se dușmăneau între ele“ (M.B.).

Iată deci condițiile care fac posibilă elabo­ra­rea acestui discurs identitatar: dacă tulburările din ’89 au favorizat rememorarea actelor de rezistență la comunism ale mănășturenilor, po­litica naționalistă a primarului de astăzi (2003), Gheorghe Funar, favorizează pu­bli­ci­zarea afirmațiilor naționaliste care, în reali­ta­te, au mai ales funcția de afirmare a unei iden­­tități colective teritorial definite (Mănăș­tur), decît de reglementare a relațiile inter­­­etnice, care sînt stabilite de mult mai de demult: „Nu-mi place de el [Funar], că-i șo­vin. E prea șovin. Zice că ungurii nu știu ce [...] Că dacă ar fi să nu ne înțelegem, vă dați seama c-ar fi un haos. Dar pentru noi nu în­seamnă că dacă ești ungur sau [dacă] ești român ai ceva mai deosebit ca ăla“ (M.L.). Înaintea originii etnice, regionale sau na­țio­na­le, se situează vechimea prezenței în cartier, care organizează discursul despre locuire. Sentimentul apartenenței variază în funcție de momentul instalării în cartier, dar, în egală măsură, și în funcție de vîrsta interlocutorilor. Familiile satului Mănăștur și descendenții lor valorizează mai mult decît ceilalți o speci­fi­ci­ta­te, iar acest sentiment este astăzi preluat de unii tineri din familiile celor veniți să se instaleze în Mănăștur, care își apropriază istoria cartierului pentru a-și apropria mai bine spa­țiul însuși. Anumite graffiti-uri și tag-uri de pe zidurile blocurilor dau seamă de acest atașament al tinerilor din cartier. Mai mult, în amin­­tirile locuitorilor Mănășturului despre pe­­rioada de început a urbanizării, după construirea primului cartier de blocuri, țiganii ocu­­­pă un loc marcant. Este fără îndoială o per­cepție hiperbolizată, dar și ilustrarea unui comportament considerat ca „țigănesc“, ca nefiresc într-un context urban: „În perioada de începuturi, o fost foarte mulți țigani în car­tier. În vremea aceea toată populația Clujului trebuia să aibă locuință, nu conta cine era, cum era, fiecare avea nevoie de locuință și era o zonă, din spate, la Școala 23. Acolo erau vreo două sau trei blocuri pline cu ți­gani. Unii erau angajați, unii nu erau angajați. Era un fel de catastrofă ce era acolo. Cu că­ruțe, cu cai, mizerie lucie, făceau focuri în mij­­locul casei, ferestre n-aveau niciodată, veș­­nic era scandal, veșnic era bîlci acolo, ți-era frică să treci prin zona aia. […] Deci erau lo­cuin­țele acelea, erau primite, deci stăteau ca chiriași. Și pe urmă le-o scos la vînzare lo­cuin­­țele alea, le-o preluat statul și le-o scos la vînzare. Mă rog, s-o mutat oamenii ș-o pu­tut să refacă tot ce-o fost, deci practic au schim­bat înfățișarea zonei“ (M. A.).

Primele două ansambluri de blocuri din ca­drul cartierului au fost construite după re­gu­lile de urbanism general acceptate. Proiectul pentru cea de-a treia zonă a primit chiar Pre­miul Național pentru Urbanism, dar nu a fost niciodată pus în practică, deoarece condu­ce­rea politică a județului Cluj din acea perioadă a apreciat că era mult prea mult spațiu rămas liber pe care s-ar fi putut construi mai mult decît era prevăzut în proiectele arhitecților. Treptat, dorința responsabililor de a asigura „cu orice preț“ locul întîi în întrecerea națio­nală a devenit din ce în ce mai importantă. Rezultatul s-a concretizat în ceea ce arhitecții numesc „fenomenul îndesirilor“: mii de apar­tamente, în blocuri construite pe toate spa­țiile rămase libere sau prevăzute inițial pentru parcări, spații verzi ori locuri de joacă pentru copii. Mai mult decît atît, inter­pre­ta­rea normelor de construcție s-a făcut la limita transgresării lor. Exista bunăoară o normă conform căreia un apartament trebuia să con­­țină cel puțin o baie, o bucătărie și o ca­meră de locuit, pe o suprafață de minimum 14 metri pătrați. În această logică, în care nu­mărul de apartamente conta cel mai mult, au apărut mii de apartamente de 14,05 me­tri pătrați...

Apartamentele din blocuri erau repartizate fie direct persoanelor a căror casă fusese de­molată, fie celor care lucrau în întreprinderile orașului (și care așteptau cîteodată ani pe listele de așteptare ale uzinelor pentru a obține o locuință), fie celor de pe listele primăriei (cei care lucrau în alte instituții decît cele productive). O parte foarte redusă a fondului de locuințe era destinată proprietății personale. Apartamentele în proprietate privată erau de mai bună calitate și situate în zonele mai atractive ale cartierului și, bineînțeles, la ele nu puteau avea acces decît foarte puțini dintre locuitorii cartierului. Cea mai mare parte a locuințelor construite în Mănăștur erau pro­prietate de stat și, în general, ele erau re­partizate prin intermediul între­prin­de­rilor din oraș. Adesea, atribuirea locuințelor se făcea conform lungilor liste de așteptare gestionate de comitetele de partid ale întreprinderilor sau de către sindicat. Fiecare în­treprindere dispunea de un anumit număr de blocuri, ceea ce a favorizat regruparea fa­milială sau sătească în aceleași spații de lo­cui­re, deoa­re­ce, foarte adesea, membrii unei familii venite să se instaleze în Mănăștur lu­crau în aceeași întreprindere. În cazurile în ca­re membrii unei familii (lărgite) primeau re­partiții în zone diferite, îndepărtate unele de altele, se făcea apel la o serie de acțiuni de re­grupare: schimb de locuințe prin mica pu­blicitate, „schimb“ de locuințe cu cei aflați încă pe lis­tele de așteptare, influențarea res­ponsa­bi­lilor în vederea schimbării repartițiilor etc. Exista o circulație a apartamentelor, al că­rei scop era regruparea familială, dar și ob­ținerea unor locuințe mai bune din punct de vedere calitativ, mai bine plasate în bloc – nici la par­ter sau la primul etaj, dar nici la ultimul –, în cartiere mai valorizate. „Cei care erau mai informați, mai șmecheri, aceia alegeau, și ceilalți primeau ceea ce li se dădea. De obi­cei, se oferea la cei mai săraci o repartiție la parter, pe care ceilalți o refuzau, sau apar­ta­mente la ultimul etaj pînă la care trebuia să-ți dai sufletul pe scări, sau nu știu, era mai cald vara și mai frig iarna...“ (A.T.).

Coabitarea diferitelor comunități originare (în sens național sau teritorial) generează diferite tipuri de relații (solidaritate, întrajuto­ra­re, con­flicte, relații economice etc.), de strategii și de discursuri identitare. Această dimen­siu­ne face parte din categoria mai largă a re­lațiilor de vecinătate care organizează și reglementează de o manieră mai mult sau mai puțin formală coabitarea, în funcție de ori­ginea etnică sau regională, de vechimea rezidențială, de modul de viață citadin sau ru­­ral și de mediul social (intelectual, mun­ci­toresc sau țărănesc). O mare parte a discursurilor dau seamă de coabitarea dificilă cu familiile de țigani, care, să reamintim, sînt stig­matizați negativ în ansamblul societății românești. Dacă la începutul construirii clă­dirilor în Mănăștur pare să fi prevalat o poli­ti­că de metisaj etnic, în cartiere și blocuri (ca peste tot în România), puțin cîte puțin, lo­ca­tarii au început să pună în lucru strategii de evitare a coabitărilor forțate. Pentru unii lo­cui­tori, mai ales pentru cei care locuiesc încă în casele care au rămas nedemolate, nici­oda­tă nu au existat (și aceasta cu atît mai puțin as­tăzi) relații între cartierul de blocuri și ceea ce a mai rămas din sat: „blocurile sînt prea departe“ (A.C.). Dar, în multe cazuri, so­cia­lizarea copiilor a fost mult mai rapidă decît cea a adulților, ceea ce face ca aceia care au copilărit în acea perioadă să aibă alte amintiri: „[atunci] cînd au început să vină blocurile mai aproape, deja am început să facem prietenii cu cei din blocuri, am început să ne jucăm prin fundațiile de blocuri […]. Era o cu totul altă lume. Ne-am trezit cu un lac lîngă casă. Se săpase o groapă imensă, s-a băgat o țeavă de canalizare, a plouat cîteva zile și s-a for­mat efectiv un lac! Exact unde e «Cocoșul de Aur». Dar era o chestie imensă! Ce era tra­gic pentru părinți, pentru noi era interesant. – Părinții mei au făcut 20 de ani cerere să-i lase să-și pună WC în casă și nu le-a aprobat. Se trăia permanent cu frica demolării. Deja eram înconjurați, C-urile erau locuite…, mer­geam la niște prieteni în C-uri și făceam baie, că noi nu aveam baie. Că noi făceam baie la lighean, căram apă de la fîntînă cu gă­leata. Acolo era [la fîntînă] întîlnirea copiilor“ (B.V., P.B.). Aceste relații de vecinătate sînt du­blate treptat de relații formalizate în cadrul unei economii secundare care, pe măsură ce criza economică se adîncește și locuitorii blo­curilor întîmpină din ce în ce mai multe difi­cul­tăți în procurarea alimentelor, devine din ce în ce mai activă. Cei care mai aveau case și curți, animale și grădini, și în consecință car­ne, lapte și legume, dezvoltaseră adevă­ra­te rețele de distribuție cu abonați din blocuri, clienți privilegiați, rețele care încă mai func­țio­nează: „Cu laptele și alte produse, facem ca înainte. Pentru că sînt destule vaci pe tere­nu­rile din Mănăștur. Primii care cumpără lapte sînt vecinii. Noi, spre exemplu, cumpărăm de la o casă de vizavi. Surplusul îl distribuie la blocuri“ (B.M.). După 1989, acest sistem in­tră în declin, deoarece produsele alimentare încep să se găsească la prețuri mult mai mici: „Cei de la blocuri veneau la case ca să aibă ouă pentru copii. Veneau și pentru fructe și cumpărau direct din curte. Nu mai e cazul acum, cînd la piață totul este mai ieftin. Nu mai e rentabil pentru țărani, care nu se mai ocupă cu producerea fructelor pentru că e o muncă enormă. [...] Pentru cei care au te­re­nuri spre pădure, te ocupi de porci, de ie­puri, dar nu vinzi. E pentru familie, pentru că astăzi copiii nu te mai ajută. Bătrînii sînt cei care muncesc“ (B.M.). Acest tip de relații, ce particularizează cartierul Mănăștur, participă la construirea unui spațiu de multiple inter­sec­tări între rural și urban: „Încă mai sînt [ve­chii mănăștureni] pe partea asta de Cîmpului [strada] unde locuim noi, mai sînt mănăș­tu­reni care au fost, un fel de țăran-orășan, nici nu mai știi cum să-i numești. A fost tot un sat, o suburbie a Clujului, unde ei făceau agri­cultură aicea… Doar dealurile astea și lîn­gă pădure sînt terenuri agricole, deci ei se ocu­pau cu… Și au cai, și ultima casă are vaci, și seara trece cireada, așteaptă șoferii după vaci în mijlocul orașului [în intersecția Străzii Cîmpului cu Strada Izlazului]“ (M.A.). Astăzi, în cartierul de blocuri, majoritatea relațiilor pot fi numite „de vecinătate“ în două situații. O dată, cînd sînt dublate de alt tip de relații – de prietenie, de colegialitate, de lucru etc. Altă dată, cînd asociația titularilor de apar­ta­mente din blocuri (în cele mai multe cazuri ea fiind în fapt o asociație de proprietari) con­­voacă locatarii, adică „vecinii“, la curățirea spațiului din jurul imobilului. În astfel de situa­ții, mulți dintre ei preferă să plătească o amen­­­dă decît să participe prin muncă la aces­te sarcini comune (V.B.).

Frontiera dintre privat și public oscilează. Într-o dublă mișcare, se constată privatizări ale spațiului public și deschideri ale spațiului privat către public. Unii locuitori își închid balcoanele sau construiesc balcoane acolo unde acestea nu există prin proiectul inițial al construcției. Alții își apropriază spațiile verzi co­mune din jurul blocurilor pentru a cultiva le­gume sau flori. În același timp, se instalează bănci și scaune cu mese pentru jocuri de cărți sau de table ori pur și simplu pentru odihnă. Dar exemplele cele mai sem­ni­fi­ca­ti­ve sînt, fără îndoială, construirea garajelor din tablă (care ascund de multe ori și beciuri de păstrat conserve și legume în timpul iernii) pe spațiile libere rămase printre imobile și, de asemenea, transformarea unor apar­ta­mente în magazine, birouri sau cabinete medicale. Garajele de tablă care înconjoară blocurile au început să apară imediat după re­voluție, ele fiind la acea dată considerate drept construcții ilegale. Ulterior, adminis­tra­ția orașului a emis autorizații pentru toate garajele deja existente, obligînd proprietarii acestora să plătească o chirie anuală și să ac­cepte un model unic de construcție, cel propus de primărie. De fapt, spațiile verzi care înconjoară blocurile nu au un statut juridic clar. Pe de-o parte, fiecare proprietar plă­teș­te un impozit pentru terenul pe care este con­struit apartamentul și pentru încă opt metri pătrați de jur-împrejurul fundației blo­cului. În principiu, locuitorii ar fi astfel proprietari inclusiv ai trotuarului, ceea ce le-ar con­feri dreptul de a controla diversele activi­tăți comerciale care se derulează cîteodată lîngă bloc, inclusiv comerțul stradal. Pe de al­tă parte, administrația orașului consideră ca fiind proprietate a locuitorilor numai o su­pra­față de 1,5 metri pătrați de la fundația blocului, restul aparținînd domeniului public.

La redefinirea raporturilor dintre privat și pu­blic după 1989 contribuie și procesul de re­trocesiune a proprietăților, a fostelor terenuri agricole sau/și gospodării private, care au fost transformate între timp în spații ale domeniului public. În 1975, cînd a fost relansat pro­cesul de urbanizare, terenurile agricole ale lo­cuitorilor satului fuseseră deja cedate mai mult sau mai puțin de bunăvoie statului (încă din anii ’50) și aparțineau Cooperativei Agri­cole de Producție Înfrățirea. Faptul că toate aceste terenuri agricole aparțineau CAP-ului a simplificat cumpărarea lor de către stat în momentul inițierii proiectului de urba­ni­zare. În ceea ce privește casele demolate, cea mai mare parte a lor au fost răs­cum­pă­ra­te de stat de la proprietarii lor, care au primit compensații financiare, „mai mult simbolice“. Unul dintre interlocutorii noștri își amintește cum, în 1981, sfătuit de un prieten avocat al tatălui său, el și familia sa au recurs la o ma­nevră ju­ridică de împărțire a casei (alcătuită din cinci camere) între toți membrii familiei. Cu toate acestea, compensațiile au fost sensibil mai mici decît prețul real al casei. Acesta este unul dintre exemplele care ilustrează di­ver­sele maniere în care locuitorii au reac­țio­nat în condițiile în care cîmpul de acțiune era foar­te limitat. Dar trebuia reacționat într-o manieră sau alta, așa cum sublinia C. Del­tenre-De Bruycker (1992) în legătură cu „de­­molații“ din Snagov, pentru care casa „era ultimul spațiu de libertate în fața regimului“. Astfel, încercarea de obținere a unei com­pen­sații financiare la pierderea unui pa­tri­mo­niu familial nu a fost singura posibilitate de acțiune imaginată. Alții au reacționat dife­rit, încercînd, printr-un paradox total, să ră­mînă stăpînii destinului lor în fața fatalității eveni­men­telor: „Statul ne-a despăgubit, ne-a dat bani pentru casă și noi am cumpărat ți­gle­le ca să facem o casă de țară. Deci, practic, nu ne-a fost dărîmată casa cu buldozerele, pentru că am demolat-o chiar noi. Eram la sora mea, la Bistrița, și m-au chemat ca să vin să demolăm casa cu barosul… Am sosit cu o săptămînă mai tîrziu și erau oameni care în­cepuseră deja. Am văzut toată strada. Aco­lo unde locuiam nu mai exista nimic. Totul era ras. Casa era demolată. Dormeam printre țigle și prăjeam slănină“ (B.P.). Cu toate aces­tea, în decembrie 1989 existau încă și case care nu fuseseră încă demolate, și de asemenea blocuri care nu fuseseră ter­mi­na­te. „Ele­men­te discordante“ în peisajul de be­ton, vechi case cu curți, adesea gospodării la baza blocurilor au scăpat demolării datorită Revo­luției din 1989: „În decembrie trebuia ca și casa mea să fie demolată. Pe 9 decembrie au venit să măsoare terenul, pe 16 a în­ceput re­voluția la Timișoara și dacă n-ar fi fost revo­lu­ția, mi-așfi pierdut casa. A fost o chestie de zile“ (V.C.). Sau: „Trebuia să ne demoleze în ’90. Am primit un avertisment, eram gata, și Revoluția a venit și am scăpat. Aici [pe strada Cîmpului], ar fi trebuit să facă o fabrică de pîi­ne“ (B.M.). În Mănăștur nici o casă nu a fost naționalizată. În schimb, de­mo­larea caselor și transformarea satului în cartier urban pun astăzi probleme de restituire de compensații financiare la nivelul prețului real al epocii. După 1989, vechii lo­cui­tori ai Mănășturului, cei care și-au văzut casele demolate sau te­renurile transformate, au constituit asociația „Fiii vechiului Mănăștur“ avînd ca scop principal declarat întrajutorarea în acțiunea de re­cuperare a terenurilor lor, acum ocupate de blocuri, și de a facilita întîlnirea între cei ce se găsesc în aceeași situație. Deși unii locuitori ai cartierului, membri ai acestei asociații, sînt acu­zați că ar fi „vechi co­lectiviști“ care vor să-și revendice terenurile, măcar o parte dintre ele, dacă nu toate (V. B.), este incontestabil faptul că această or­ga­ni­za­ție a devenit un actor important și influent în demersul de re­cuperare a terenurilor pu­blice, pînă acolo în­cît consilierii primăriei le ofe­ră locuri gratui­te în piața Ion Meșter (una dintre piețele agro­­alimentare ale cartierului) sau pînă acolo încît primarul Clujului a or­ganizat în regim de ur­gență o întîlnire cu membrii asociației, care, în urma acestei în­trevederi, primeau trei zile mai tîrziu titlurile de proprietate individuală. Se știe că o parte dintre terenurile situate în zonele neconstrui­te au fost recuperate de ve­chii proprietari în proporție de o treime.

„La început, dar de asemeni după construi­rea primelor blocuri, era un cartier majoritar românesc în raport cu centrul istoric per­ce­put ca fiind esențialmente maghiar. Nu erau unguri [în Mănăștur], ungurii erau un mit, ei aparțineau orașului… Și Clujul era un mit, era ORAȘUL!“ (B.V., originar din vechiul Mă­năș­­­tur).

„Mănășturul [era] românesc și... și practic era un sat de sine statător acolo [prin 1970]. Noi ca și copii prea puțin am mers prin oraș. Era o mare aventură pe „6 Martie“ [una din stră­zile centrale în Cluj] să ne cumpărăm ju­cării sau de Paști să ne ducem să ne cum­părăm haine și ne uitam ca la felu’ trei... la globuri, la... sau mergeam să ne facă poze, cu capra și cu ursu’... [...] Școala și grădinița se făceau în Mănăștur“ (B.P.).

Aceste două extrase de interviu, unul subliniind aspectul fantasmat al raportului cu celălalt în Mănăștur, al doilea aspectul real al acestui raport, ne permit să revenim la punctele esențiale ale investigației noastre și, mai ales, să punem în perspectivă aceste prime ele­mente de înțelegere a construcției unei identități colective în cartierul Mănăștur: cum și de ce Mănășturul face obiectul unei tentative de definire specifică? Această problemă obligă pu­nerea în discuție înainte de toate a procesului de construire a unei memorii colective în măsura în care este vorba de un fenomen relativ original în peisajul urban din România. Miza este oare aceea de a face viabil un spa­țiu multă vreme abandonat, de a-l reumaniza în raport cu procesul de urbanizare masiv și anarhic al cărui obiect l-a făcut? Într-un cu­vînt, de a repune ordinea într-o dezordine socială datorată unui sistem politic care făcea tabula rasa (la propriu și la figurat) din spațiu și timp? Ar fi vorba atunci de a restitui acest spațiu de viață unei istorii care trebuie re­apro­­priată prin invocarea unei memorii colective și de a redefini limitele reale și simbolice ale acestui spațiu, cu scopul de a le constitui într-un teritoriu specific. Sau, asu­mînd această mișcare recuperatorie și prin fap­tul analizei, miza ar fi aceea de integra de­venirii actuale a unui peisaj urban din Româ­nia partea lui de existență „ocultată“ de o is­torie politică nereflexivă. Finalitatea rămîne mereu aceea de a obține o înțelegere mai justă a prezentului.

Frontierele – în sensul tocmai precizat – pri­vesc atît spațiul real (Mănăștur nu e Cluj), cît și comunitatea de locuitori (Mănășturul e ro­mânesc). În cazul acesta are prea puțină importanță obiectivitatea acestor definiții, de­oa­rece ele au funcția de a face să izvorască un sentiment de apartenență, aceea de a re­valoriza reprezentarea cartierului; într-un cu­vînt, funcția de a face să existe acest spațiu prin însăși acțiunea expresiei sale. În privința aceasta, dacă am insistat pe faptul că adversitatea dintre români și maghiari e înainte de toate un argument discursiv, este pentru că ea participă la această construcție a unei me­morii colective: referința la istorie în Transil­va­nia nu poate decît să se sprijine pe aceste vechi tensiuni. Cu toate acestea, ele nu îm­piedică relațiile cotidiene de bună vecinătate. Aceste tensiuni, înainte de toate, sînt mo­bi­lizate în expresia relațiilor cu orașul Cluj: ceea ce compune discursul, în acest caz, este distincția dintre Mănăștur (definit cu această ocazie ca românesc) și Cluj (conside­rat ca maghiar). Rezultă, în sfîrșit, că acțiu­ni­le de recuperare a bunurilor și de apropriere a spațiului colectiv sînt mărturia unui proces care ar încerca să facă să existe ceea ce, în societățile occidentale, este regrupat sub termenul de „societate civilă“. Continuînd să ră­mînem vigilenți în fața unei terminologii a că­rei definire și utilizare sînt cîteodată vagi, ve­dem în constituirea grupurilor în asociații (culturale, profesionale, confesionale, de pro­prietari…) o formă de angajament civic care lipsea în mod evident din societatea co­munistă.

Dincolo însă de observarea semnelor unei deveniri societale, această cercetare des­chi­de – prin toate segmentele ei – o interogație asupra a ceea ce ar putea însemna sensul spe­cific al emancipării urbanistice și sociale într-un spațiu cultural precum acela al car­tie­rului Mănăștur, în particular, și în cel româ­nesc, în general. În cadrele ei cele mai ample, construcția urbanistică și simbolică a cartierului (în stadiul ei prezent) pare că se elaborează în mod esențial în cadrul nego­cie­rii dintre puterea reprezentată de stat (in­clusiv administrația locală) și cea produsă de emergența unui anumit spațiu ci­vic (feno­me­nul asociativ). Imaginea acestei negocieri – care de multe ori ia forma confruntării – se materializează în interferența dintre spațiul for­mal – un plan de urbanizare propus de administrația de stat – și un spațiu informal – rezultînd tocmai din imixtiunile soluțiilor personale în cel dintîi. segmente și detalii ale spa­­țiului sînt astfel „cîștigate“ fie de sfera pu­blică, fie de cea privată, într-o dinamică a că­rei mișcare trădează procesul specific de construire a acestui sp­ațiu urban. Speci­fi­ci­ta­tea procesului constă în faptul că, simultan cu o recupe­rare discursivă publică a istoriei locu­lui, se pro­duce și negocierea de care aminteam mai sus, ce ține de un timp pre­zent al locului în cauză. Mai mult, la nivelul glo­bal al imaginii urbane restituite, acțiunile re­cuperatorii în­tr-o ordine a nevoilor simbo­lice ale cotidianului comunitar (cum ar fi construirea, pe terenuri rămase neocupate, de biserici și tro­i­țe) apar împletite cu acelea răs­punzînd unor necesități administrative actua­le de dezvol­ta­re a cartierului (construirea sau reamenajarea de spații, mai ales comerciale, dar și dedicate unei serii întregi de servicii în expansiune), precum și cu – fapt notabil (dar pe care nu ne-am propus să-l analizăm aici în sine) – unele inițiative de edificare a unor sim­boluri ce țin de recuperările recente ale istoriei în general (bunăoară, o catedrală or­todoxă de mari proporții, aflată de mai mulți ani în construcție, ce tinde să marcheze și simbolic „cen­trul“ cartierului, ca și proiectul unei statui a mareșalului Antonescu pe care actuala pri­mărie ar dori-o amplasată în acee­ași zonă).

Istoria trecută a Mănășturului (atît cît și așa cum este ea reținută în conștiința oame­nilor), narată în varianta ei publică, se con­struiește concomitent cu cea prezentă, scurt­circuitînd cronologia. Astfel, alături de interferența dintre, pe de o parte, practicile sociale ce țin de existența rurală și, pe de altă parte, conven­țiile și protocolul conviețuirii urbane; alături de polarizările de natură et­ni­că, politică sau confesională ce îl definesc; alături de natura conflictuală a raportului dintre nivelul formal și cel informal în elaborarea spațiului, tipul de agregare urbană a spațiului social supus anali­zei este caracterizat de un proces pe care l-am numit unul „recupe­ra­re“ a istoriei – în primul rînd a cartierului, dar și într-un sens mai larg. Acesta, în cuplu cu procesele reale de reapropriere amintite, con­duce spre o mișcare cu aspect de rein­ventare patrimo­nială ce își caută resursele deopotrivă în construirea și în reinvestirea simbolică a locu­lui. Iar specificitatea acestei construiri/re­învestiri simbolice este dată de simultanei­ta­tea di­men­siunilor ei stînd la baza afirmării na­rative și publice ce definește Mă­năș­turul. Această simultaneitate o regăsim, așa cum spuneam, în elaborarea prezentă a imaginii trecutului lui (referitor la ceea ce în această imagine este deja stabilizat); dar ea nu e mai puțin la lucru și în felul cum, în re­prezentarea identitară și de apartenență la loc a locuitorilor lui, ceea ce ține de istoria recentă și prezentă a car­tierului, relansată în ultimii ani, nu contenește să intervină, ame­na­jînd deja condițiile evo­lu­ției ei ulterioare. Asta ne permite poate să spunem că sensul mai profund al reapro­prie­rii (istoriei) urba­ni­zării, ca una dintre mo­da­li­tățile exemplare de construire a locului pentru un cartier ca Mă­nășturul, ar fi acela al unei cu­ce­riri, pentru locuitorii lui, a „con­tem­po­ra­nei­tă­ții“ cu is­toria.

 

 

 

* Această cercetare a fost realizată în perioada iulie 2001 – decembrie 2002, în cadrul proiectului „Patrimoine et dialogue entre cultures“ coordonat de Université Lu­mière-Lyon 2. [Textul de față a fost elaborat ca atare de Gabriela Coman și Corina Sîrbu, pornind de la textul raportului de cercetare cosemnat de toți patru. – N. red.]

 

Bibliografie:

Althabe, Gérard, 1995. „Le Centre Civique de Bu­carest. De l’idée à la mémoire“, in Enquête, no. 4, „La ville des Sciences Sociales”.

Althabe, Gérard, Sélim, Monique, 1995. „La ville, mi­roir de l’État: Bucarest“, in Journal des Anthropologues, no. 61–62: „L’imaginaire de la ville“, Paris, Association Fran­çaise d’Anthropologie.

Andrusz, Gregory, Harloe, Michael, Szelenyi, Ivan (sous la direction de), 1996. Cities after Socialism: Urban and Regional Change and Conflict in Post-Socialist Societies, Oxford, Blackwell Publisher.

Clermont, Pierre, 1993. Le communisme à contre-mo­dernité, Saint-Denis, Presses Universitaires de Vin­cennes.

Deltenre-de Bruycker, Chantal, 1992. „Les dé­molis de Snagov“ in Communications no. 55: „L’Est: les mythes et les restes“, Paris, Seuil.

Pallot, Judith, Shaw, Denis J.B., 1981. Planning in the Soviet Union, London, Croom Helm Ltd.

Sampson, Steven L., 1984. National Integration Through Socialist Planning. An Anthropological Study of a Romanian New Town, East European Monographs, Boulder, New York, Columbia University Press.