Numărul #20, 2005
+ (laicitate si complicitate)

Scobitoarea Treimii. Despre facerea, dez-facerea și refacerea memoriei colectiveScobitoarea Treimii. Despre facerea, dez-facerea și refacerea memoriei colective
Augustin Ioan

Studenții mei subscriși grupului de discuție pta7@yahoogroups.com au pus la cale și executat un flash-mob la amplasamentul viitorului Memorial al Revoluției din 1989, realizat de Alexandru Ghilduș. Cum dl Ghilduș deține și monopolul reclamelor de pe signalectica stațiilor de autobuz din București, cel puțin în zona centrală, este greu să nu aflăm nu doar cum arată viitorul memorial, ci și dramoleta pe care o constituie discursul justificator al acestuia.1 Mucalit, autorul colectiv și anonim – cel care a denumit o cîrciumă de la Costești-Vîlcea, după trecerea lui Miron Cosma și a ortacilor pe aco­lo în 1999, „La Prefectul Tăvălit“ (e vorba de bietul Curcăneanu); cel care a botezat proiectul avortat pentru hotelul fraternal Star-Lido din capitală „Sula lui Păunescu“, iar monumentului artileriștilor (un tun falogocentric cu gră­măjoare de cîte patru ghiulele în colțuri, azi reciclate de mult de întreprinzători, care a înlocuit statuia lui Petru Groza) i-a zis „sula cu căcăreze“ – a și găsit deja cea mai exactă, nemiloasă definiție a noii creații: „căcat în scobitoa­re“. Dar această definiție va intra, din punctul de vedere al promotorilor proiectului – adică ex-ul Iliescu și ai săi ejusdem farinae –, sub specia expo­ziției F.A.Q. Stephen the Great, care, criticînd inițiativele pioase ale „sferei oficiale“, va fi fiind considerată un sacrilegiu. Discursul oficial acaparează astfel spațiul public și confiscă orice interpretare alternativă a gesturilor sale destinate sau petrecute în respectivul spațiu public.

Dacă citim autodescrierea simbolicii puse în act acolo, vom afla că autorul proiectului s-a gîndit nu tocmai la o scobitoare, ci la o piramidă (?!), dar nu la una oarecare, ci cu secțiune triunghiulară, care, firește, încearcă să ne amintească de Sf. Treime. Crucea la intersecția căreia se află obeliscul-țeapă stă pe jos, spre a fi călcată după plac, așa cum NU e îngăduit în biserică. Dar această deturnare a vocabularului religios pentru a da viață unui obiect de artă publică (menit să celebreze nu un act de martiraj creștin, ci de – eroică din punctul de vedere al victimelor și urmașilor acestora – revoltă populară antidictatorială) mi se pare a fi falacioasă. De ceț Mai întîi, pentru că relația noastră cu memoria, individuală sau colectivă, veche sau recentă, pare să nu poată „rămîne în deschis“ în absența unei forme ritualizate, atît sub aspectul ceremonialului (care este, aproape obligatoriu, unul de sfințire & po­menire), cît și al edificării. Forma acută a unui sindrom postrevoluționar consideră că memoria colectivă trebuie, pe de o parte, cenzurată violent în­că și încă o dată și, pe de altă parte, reedificată în cheie (pseudo)religioasă, cu predilecție de extracție ortodoxă. Expedierea evenimentului sub protecția – tutelatoare, dar și anonimizantă – a faptului religios (și a instrumentarului liturgico-senzorial și edificat al înscenării acestuia) dă seama despre o nelămurire a relației noastre cu evenimentul și cu victimele comemorate. În absența unei deslușiri caracterizante, care să confere identitate evenimentelor, celebrăm și/sau comemorăm fondul cel mai comun cu putință al tuturor evenimentelor tragice: moartea unor semeni, care, la fel ca toți morții noștri, trebuie pomeniți. Coliva înlocuiește, dar și reprimă interpretările care să pună în lumină merite și culpe deopotrivă; ocolind spovada și ispășirea prealabile, iartă la paușal. În al doilea rînd, nu imporți dintr-un sistem coerent de semnificare simbolică (ai cărui administratori îl numesc „canonic“) doar fragmente aleatorii, manipulîndu-le astfel semnificația și, mai ales, formele consacrate.

Așa se face că, după eliminarea cîtorva statui, care se putea foarte bine petrece mult înainte de 1989 (cea a lui Lenin, de pildă), și scobirea stelelor în cinci colțuri din decorația Casei Scînteii, serie încheiată (?) cu aproape-demolarea Mausoleului dejist din Parcul Carol, programul de monument și memorial postcomunist a intrat într-o acută criză de expresie.

Memorialele comunismului sînt în procesul propriei definiri; încă este con­troversată, sau insuficient documentată, ipostaza de „abator“ a lagărelor co­muniste, în special a Gulagului rusesc. La noi există cîteva exemple no­tabile de amenajare memorială/muzeală a fostelor lagăre comuniste: Gher­la, Aiud, Jilava sau, mai cu seamă, la Sighetul Marmației. Memorialele ridicate de către asociațiile foștilor deținuți nu merită, din perspectiva textului de față, o atenție deosebită. Memorialul victimelor Aiudului, proiectat de Anghel Marcu (vezi Arhitectura, nr. 1–2/1999), este o cruce orizontală uriașă purtată pe umeri – ca și cînd ar fi (și) un mort – de un șir dublu, înfrățit, de oameni-cruce. Dacă impresionează simbolica obiectului, amplasarea sa și faptul că soclul conține și un spațiu muzeal, memorialul de la Aiud nu ne spune însă nimic despre identitatea traumei acelui loc. Memorialul de la Aiud este o punere în scenă sobră, dar poate prea explicit și morbid cristică – și încă a unui Christ dinainte de înviere – a temei Marelui Mort purtat fratern de crucile înșiruite. Abuzul de cruci nu a ocolit, practic, nici un loc al revoluției sau al terorii totalitare.

La Sighet exista o șansă pentru ca această traumă a locului să fie cumva păstrată: în curtea interioară exista, în condiții relativ bune, spațiul de plimbare a deținuților, cu foișoarele lui cu tot – spațiu concentraționar în spațiul concentraționar, panopticon în care cei supravegheați se mișcă în per­manență sub privirea de sus, de la diferite înălțimi și din nou privilegiată, a gardienilor. Dacă aș fi fost implicat în desfășurarea concursului, fie pentru scrierea temei, fie pentru jurizare2, aș fi insistat pentru intensificarea datelor „rele“ ale locului, nu pentru muzeificarea lui. Această – bine intenționată – acțiune l-a „înfrumusețat“ și, astfel, i-a atenuat agresivitatea originară. Unele proiecte propuse în concurs au mizat pe spațiul de plimbare concentraționar sau pe alegorii ale lui (labirintul). Proiectul cîștigător și executat, al timișoreanului Radu Mihăilescu (Arhitectura, nr. 1–2/1999), inteligent încărcat cum este de metafore ale spațiilor sacre/funerare, în descendența însă a celor ale lui Adalberto Libera și Giuseppe Terragni, nu are nimic al locului și, de aceea, ca și memorialul pentru Aiud, putea fi amplasat oriunde altundeva.

Crucea apare și în locul de reculegere subteran, sub un gorgan plantat cu meri, de la Sighetul Marmației, al lui Radu Mihăilescu: „răsuflătoarea“ sufletelor, din centrul semicalotei scufundate, este cruciformă. Cruci de piatră au fost aduse și populează intersecția de la Universitate, din București: ele au înlocuit (spre binele locului, aș adăuga) coșciugele plantate în pripă du­pă 1989; oare cine și de ce le-a scos pe acestea, pentru că nu erau din materiale reciclabileț După un concurs derulat în 1991, capela severă, aproape fără denominație explicită, dedicată strict eroilor de lîngă Cimitirul Bellu, proiectată de arhitecții Dan Marin și Zeno Bogdănescu, a fost sabotată de chiar moștenitorii celor uciși, cu complicitatea juriului de atunci, deloc convins de radicalismul demersului celor doi arhitecți. În locul ei s-a ridicat o biserică despre care a spune că e una oarecare ar însemna un elogiu nemeritat. E locul unde s-au crucit pios paisprezece ani președinți și prim-miniștri, unul după altul.

Pe scurt: nu avem memoriale notabile. Arhitectura memoriei postcomuniste pare să nu se poată dezbăra de imaginarul religios, la care s-a complăcut cu entuziasmul suspect al neofitului. Observațiilor – evidente – că și memorialele Holocaustului folosesc din plin toată simbolistica ținînd de identitatea etnică și religioasă a poporului ales (vezi steaua lui David violent anamorfozată a planului extinderii Muzeului orașului Berlin, arh. Daniel Li­bes­kind) și că – minus dimensiunea monumental-erectilă – chiar și me­morialul lui Jan Palach de la Praga este, de fapt, un trup-cruce ars(ă), din bronz, încastrat(ă) în pavimentul locului unde s-a petrecut jertfa de sine a celui comemorat, trebuie să le răspundem că, probabil, mai avem de re­flec­tat asupra acestei arhitecturi. Cînd un singur astfel de element religios predomină, în virtutea asumării traumei în numele unui grup consistent et­nic-religios, probabil că nimeni nu este lezat; cînd însă la Auschwitz a fost ridicată de către catolici o cruce și cînd monumentul din centrul Varșoviei încarcă de-a valma, într-un omagiu adus corectitudinii politice predate și învățate la cursul scurt, cruci, pietre de căpătîi evreiești și musulmane, în­tr-un vagon de bronz aflat la capăt de linie, spiritele se pot inflama și chiar o fac. Cu alte cuvinte, nu (doar) expunerea unui anume însemn religios, sau a mai multora, pare să fie soluția comemorării; în anumite circumstanțe, dimpotrivă, ea pare un soi de „ridicare împotrivă“, de felul refacerii Ieru­salimului de către Neemia.

Deocamdată, muzeele Holocaustului sînt singurele care și-au pus cu seriozitate problema și au și propus rezolvări care merită discuții aprofundate; probabil cel mai bun exemplu în acest sens este cel al Muzeului Evreiesc din Berlin, al arh. Daniel Libeskind. Aici, pentru a ajunge la exponate, vizitatorul trebuie să confrunte și să traverseze, deloc comod, un vid întunecat care străbate muzeul de la un capăt la celălalt. Vidul este alegoria pen­tru absență – a evreilor îndepărtați din Berlin, dar și a celor exterminați în Holocaust, firește. Vizitatorul este angajat corporal în a face experiența spa­țiului care îi oferă – prin conformația sa specială – un prim contact cu anxietatea vidului, a ne-firii.

Memorialele interesante sînt cele de felul celui proiectat de Louis Kahn, compus din șase prisme de sticlă transparentă (dispuse în colțurile unei stele a lui David inițial, iar mai apoi, într-o variantă, în două șiruri paralele), în care spațiul public este angajat în jocul aducerii-aminte, nefiind doar „un loc de pelerinaj protocolar al șefilor de stat care ne vizitează, ci și un memento care ar trebui să fie inteligibil și să trezească instantaneu respect locuitorilor și vizitatorilor orașului“.3

„Domesticirea“ memorialelor

Impersonalizarea dramei este problema majoră a memorialelor dedicate dramelor colective sau naționale. În cazul lagărelor naziste și al pușcăriilor politice ale comunismului, trauma este una colectivă, întrucît exterminarea sau privarea de libertate afecta în chip explicit un grup etnic – evrei, țigani, – unul social – elita politică a regimurilor anterioare și vîrfurile claselor „exploatatoare“ în comunism, opozanții politici în nazism – sau pur și simplu pe celălalt, diferitul – ca de pildă homosexualii în cazul nazismului. Dar în măsură cel puțin egală este o dramă individuală, pe care – însumată și depășind limitele suportabilității adeseori – abia recent o descoperim și o reinvestim cu capacitate memorială. Diferența dintre cele șase prisme de sticlă transparentă ale lui L. Kahn și Memorialul Holocaustului de la Washington este izbitoare din această privință. Dacă primul închidea întreaga traumă în număr (șase prisme pentru cele aproximativ șase milioane de evrei uciși), al doilea, dimpotrivă, încearcă să o deschidă către o summa a ipostazelor in­dividuale.

Memorialul Vietnamului de la Washington (primit cu rezistență de către veterani și pentru că nu era „monumental“ și impersonal îndeajuns) era în chip vădit o astfel de tentativă, în care însă numele scrise continuu se înscriu în logica neutralității pe care părea să o ceară memorialul colectiv. A da chip(uri) individual(e) morții pare cumva mai tragic astăzi decît ieriț Pare a avea loc oare și un proces de aplatizare4 a capacității noastre de a abstractiza și esențializa evenimentele curente și pe cele istorice?

În orice caz, fenomenul merită observat și comentat. Slujbele oferite la locul crimelor sau al întemnițării (Gherla, Aiud, Poarta Albă, Sighet, Jilava etc.) de către familiile unora sau altora dintre dispăruți reprezintă tocmai tentativa de a individua trauma colectivă, de a-i da chip; procesul nu este diferit de cel al decalcării numelui rudei sau prietenului dispărut din lista morților din Vietnam, ocupația principală a celor veniți acolo să îl comemoreze. A-i copia celui mort numele este un gest de individuare care pare a fi opusul celui ortodox al pomelnicului. La zidul memorial de la Washington membrii familiei desfac din anonimatul grupului un nume, îl reinvestesc cu individualitate prin reproducerea lui, apoi îl iau acasă. Este, filmat invers, gestul pomenirii ortodoxe: dimpotrivă, tot pe o bucată de hîrtie, este trecut ex­clusiv numele de botez, încredințat preotului, care îl adaugă, prin rostire, mulțimii ce­lor potențial drepți, ecclesiei absente.

Acest proces al individuării memorialului este de altfel vizibil și în cimitirele românești. Iată bunăoară complexul de cimitire Ghencea din București. Acesta subîntinde, de la vest spre est, diferența dintre cimitire ale eroilor de diferite etnii din Primul sau Al Doilea Război Mondial, cu șirurile lor impecabile de cruci uniforme, pe care sînt scrise sau nu numele celor îngropați dedesubt, pe de o parte, și cimitirul, tot militar, dar de uz curent, unde diversitatea de abordări a monumentului funerar este în sine un exercițiu de pendulare între individuare și apartenență la „castă“, pe de altă parte. Ca atare, el face figură de spațiu de tranziție între anonimitate (cimitirele eroilor) și individualitate (cimitirul „civil“).

La Ghencea, această tranziție este chiar una fizică, întrucît la estul acestor cimitire militare se găsește unul ortodox5, care este, prin comparație cu precedentele, un exercițiu de domesticire și de individuare a morții. Memorialul propriu-zis poate să constea dintr-un soi de paletă (de elice?)6, dintr-o stea pentagonală înălțată pe un soclu7, dintr-un simplu bloc de piatră cu înscrisuri și fotografii8, dintr-un bust al celui/celei dispărut(e). Cu toate acestea, opțiunile individuale sînt sever amendate de numărul limitat de oferte primite din partea celor care se ocupă de pompe funebre și de monumente funerare. „Piața“ memorialelor din anii optzeci și nouăzeci a fost și este însă în continuare extrem de limitată ca ofertă, fiind totodată limitată la acțiunea unor „meșteri“ lipsiți de imaginație și har. O oarecare afluență face ca anii șap­tezeci să se remarce printr-un număr mai semnificativ de cavouri, unele în mod evident „proiectate“, dar acestea sînt încă departe de bisericile miniate ale cavourilor din Bellu, de pildă.

Au fost și sînt însă extrem de rari cei care apelează la un arhitect sau un sculptor, așa cum este cazul cu familiile aristocratice, care au făcut apel la Ion Mincu,  Medrea sau chiar Brîncuși, așa după cum extrem de rare sînt încă opțiunile artiștilor și arhitecților înșiși de a-și oferi și dedica o parte din activitate artei funerare/comemorative, așa cum a făcut-o la noi, cu măiestrie și discreție, Anghel Marcu.9 Arhitectura de memorial și arhitectura funerară nu sînt nici studiate teoretic, nici aplicate în școlile de arhitectură românești.10

Faptul cel mai interesant mi se pare însă dislocarea memorialului din stabilitatea și materialitatea sa tradițională. Această întîmplare recentă ține de fapt pasul cu intrarea în regimul evanescenței, al tranzienței, al efemerului și al nefixării, care, în epoca internetului și a realității virtuale (VR), sabotează și permanența pe un loc, asociată cu ideea de ritual amintitor. Zidul abia amin­tit ne oferă iarăși prilejul de a exemplifica atît dez-locuirea, cît și virtualitatea. În primul caz este vorba despre The Moving Wall, o replică 1:2 a Viet­nam Memorial de la Washington, D.C., care călătorește prin Statele Unite între martie și decembrie, pentru a da cît mai multor cetățeni șansa de a face experiența – altundeva, la o altă scară – a „originalului“ fix11, așezîndu-se în medie cam o săptămînă într-un loc. Motivul ne este oferit chiar de inițiator, John Dewitt, care, în 1982, cînd Vietnam Memorial a fost inaugurat, va fi simțit „the positive power of «The Wall»“ (www.themovingwall.org).

Celălalt exemplu este The Virtual Wall, care se recomandă pe sine drept „a digital legacy project for remembrance […] memorializing the men and women who gave their lives in Vietnam“ (www.thevirtualwall.org). Ce oferă acest memorial virtualț O vizită virtuală a zidului „propriu-zis“ care este propusă imperativ sub titlul „experience the wall“; motoare de căutare a nu­melor și de asociere a lor în funcție de diferite criterii (data și locul/bătălia în care au căzut); o comunitate care își împărtășește opiniile propriilor membri („Chat Live! A new feature of the Virtual Wall Community“) sau ale experților în chestiune (istorici, politicieni, ziariști etc.), acestea din urmă despărțite în texte permanente și rubrici lunare.

În interiorul acestei treceri în virtual a memoriei și memorialelor trebuie consemnată nu doar soarta memorialelor colective, ci și aceea a proiectelor individuale de „îngropare“ în virtual a semnelor memoriale. Într-un simplu exercițiu de verificare, o singură combinație de nume (și acelea destul de stranii pentru a fi considerate mai degrabă rare!) mi-a oferit nu mai puțin de 66 de pagini de trimiteri și referințe. Internetul este, iată, și cimitir adiacent „satului global“. Dar, spre deosebire de memorialele „reale“, în virtual fiecare site conține arbori genealogici, fotografii, date personale și alte informații relevante pentru amintirea ființei umane individuale respective, într-un gest al deplierilor succesive ale urmelor respectivei ființe în spațiul public care este internetul, pe care nici o formă cunoscută de memorial „real“, substanțiat și situat într-un loc fizic anume nu îl poate realiza.

Această colonizare cu memoriale individuale sau colective – dar cu toatele virtuale și/sau ou-topos – mi se pare cea mai radicală schimbare în destinul acestei forme de condensare a memoriei, una care abandonează mecanismele cunoscute ale obiectului fizic care impresionează prin masă, arhitectură și/sau sculptură, pictură etc. sau prin semnificația simbolică a formelor, materialelor, culorilor sale. Memorialul abandonează – intrînd astfel în regimul virtualității – alegoria, simbolul și metafora, pentru a stoca semne nemediate, de natură să îl „recreeze“ pe cel comemorat.

În chip de concluzii

Cele cîteva exemple pe care le-am comentat mai sus ne sugerează unele gînduri cu privire la estetizarea memoriei colective în forma monumentului și, mai ales, a memorialului. În absența „originalului“ – martyrion, lăcaș de cult –, arhitectura rememorantă abuzează, nu numai în cazul memorialelor postcomuniste, de simbolistica de factură religioasă, atunci cînd o folosește parțial, pentru obiecte de for public care, repet, în absența deciziei pentru comemorarea tradițională, ar trebui, poate, să rămînă „laice“. Pseu­dolegitimarea prin pastișarea limbajului religios este o eroare din per­s­pectiva păstrării neutralității spațiului public, care trebuie să pună în scenă întîlnirea nonviolentă cu alteritatea radicală, să pună în mijlocul neutru al comunității valorile tuturor (Pantheon) sau pe ale nici unuia. Cu alte cuvinte, spațiul public este fundat pe o dimensiune sacră (în sensul de topos al celuilalt în întregime diferit), dar e de preferat să nu „țină partea“ unei părți, chiar majoritare, chiar copleșitor-majoritare, unei fracțiuni, așadar, din valorile co­munită­ții. Dacă s-a fisurat întregul, partea nu mai are aici proprietăți hologramice. A încălca neutralitatea fondatoare a locului public, unde se depun problemele tuturor și care, în chip khoral, nu trebuie să aparțină nimănui în par­te, este, mai cu seamă în cazul amintirilor traumatice, o decizie „încărcată“. Cînd ea este și inabil rezolvată vizual, ca să folosim un eufemism enorm – ca în cazul Memorialului Revoluției din 1989 –, atunci lucrurile devin cu ade­vărat grave. Discuția despre retardarea artistică a obiectului erect nici nu trebuie dusă mai departe, cîtă vreme el este insultător în pauperul său dialog și cu spațiul public, dar și cu simbolurile religioase pe care, crezînd că le înscenează, le insultă de fapt în perpetuitate.

 

 

Note:

1. Vezi, pentru a întregi „memoriul justificativ cu pretenții de eseu“ (cum caustic îl numește Cătălin Berescu în excelentul său articol „Revoluția e din ce în ce mai monumentală“ din A&B – Arhitecții și Bucureștiul, publicație a Ordinului Arhitecților din România, Filiala Teritorială București, nr. 11–12/2000, p. 15), site-ul autorului, la www.ghildush.com/events/index_memorial.htm.

2. Am doar modestul merit de a-l fi sugerat în 1995 Anei Blandiana și lui Romulus Rusan, ca o opțiune alternativă la încredințarea directă.

3. Cătălin Berescu, op. cit.

4. Predilecția pentru știrea fragmentară, minoră, locală; lipsa de „profunzime“ celebrată de unele filosofii și științe socio-umane, fațadă vs. spațiu, simulacru vs. autenticitate; dezideologizarea vieții sociale, „corectitudinea politică“ – iată doar cîteva semne ale minoratului contemporan.

5. Ghencea Civil este faimos din pricina îngropării (la fel de dubioase ca și execuția care a prici­nui­t-o) a cuplului Ceaușescu.

6. „Paleta“ – o elipsă extrem de alungită pe care sînt trecute numele și, nu rareori, funcția; poate și fotografia – a reprezentat, se pare, o formă de memorial preferată de piloții de avioane, dar și, ca la Tulcea, de marinari; trebuie spus însă că aceste două arme nu sînt deținătoarele exclusive ale memorialului-paletă, el fiind văzut ca o opțiune de preferat atît crucii, cît și stelei cu cinci colțuri pentru fostele persoane publice de diferite calibre din vremea comunismului.

7. Steaua roșie este proprie mai ales memorialelor anilor cincizeci și șaizeci, ulterior practic dispărută din practica „civilă“/privată curentă.

8. Maniera predilectă pentru asemenea busturi în cazul tinerilor dispăruți constă în a-i înfățișa în uniformă școlară, de regulă și cu o carte în mînă sau sprijinindu-se de un vraf de cărți.

9. Am reunit în Arhitectura, nr. 1–2/1999, o parte importantă dintre lucrările comemorative și funerare ale mult prea discretului arhitect. Din nefericire, această apariție consistentă a devenit ea însăși un modest act comemorativ: arhitectul ne-a părăsit mai înainte de a vedea tipărit grupajul dedicat Domniei sale, la care lucrasem împreună cu cîteva luni înainte.

10. Această omisiune este însă proporțional mai mică dacă o comparăm cu lipsa de interes a școlilor respective pentru tema spațiilor sacre, într-un deceniu cînd arhitectura bisericilor a reprezentat una dintre cele mai importante – exclusiv numeric însă, nu și financiar – oferte de lucru pentru o breaslă buimacă și nepregătită să o întîmpine și să o rezolve decent.

11. Pentru detalii despre facerea memorialului mobil și despre programul deplasărilor sale, a se ve­dea site-ul www.themovingwall.org.