Numărul #21, 2005
Verso

Societatea spectacolului* (fragmente)
Guy Debord

25

Separația este alfa și omega spectacolului. Instituțio­nalizarea diviziunii sociale a muncii, constituirea claselor dăduseră naștere unei prime contemplări sacre, ordinea mitică cu care se înconjoară, încă de la apariție, orice putere. Sacrul a justificat rînduirea cosmică și ontologică ce cores­pundea intereselor stăpînilor, el a explicat și a înfrumusețat acolo unde societatea nu era în stare s-o facă. Orice putere se­parată a fost deci spectaculară, iar adeziunea tutu­ror la o asemenea imagine fixă nu însemna decît recunoașterea comună a unei prelungiri imaginare pentru sărăcia activității sociale reale, încă puternic resimțită ca o condiție unitară. Spectacolul modern exprimă, dimpotrivă, ceea ce societatea poate să facă, dar în această ex­presie permisul se opune în mod absolut posibilului. Spectacolul este conservarea inconștienței în schimbarea practică a condițiilor de existență. El este propriul său produs și cel care și-a impus regulile: el este un pseudosacru. Spectacolul arată ceea ce este: putere separată dezvoltîndu-se în ea însăși, prin creșterea productivității cu ajutorul perfecționării neîncetate a diviziunii muncii pînă la o parcelarizare a gesturilor, dominate de mișcarea independentă a mașinilor și lucrînd pentru o piață tot mai extinsă. În cursul acestei mișcări, în care forțele care s-au putut dezvolta separîndu-se nu s-au re­găsit încă, au dispărut orice fel de comunitate și orice sens critic.

26

Odată cu separarea generalizată dintre muncitor și produsul său, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activității desfășurate, orice comunicare personală directă între producători. Urmînd progresul acumulării pro­duselor separate și al concentrării procesului productiv, unitatea și co­municarea devin atributul exclusiv al conducerii sistemului. Reușita siste­mului economic al separației este proletarizarea lumii.

27

Prin însăși reușita producției separate ca producție a separatului, experiența fundamentală legată în societățile primitive de o activitate principală este pe cale să se deplaseze, la polul dezvoltării sistemului, înspre nemuncă și inactivitate. Dar această inactivitate nu este cu nimic elibe­rată de activitatea producătoare: ea depinde de aceasta, este supunere neliniștită și admirativă la necesitățile și la rezultatele producției, fiind, de fapt, un produs al raționa­lității sale. Nu poate exista libertate în afara activității, iar în cadrul spectacolului orice activitate e negată, tot așa cum activitatea reală a fost integral mobili­zată pentru edificarea acestui rezultat. Astfel, actuala „eliberare a muncii“, creșterea timpului liber, nu înseamnă nicidecum eliberare în muncă sau elibe­rare a unei lumi modelate prin această muncă. Nimic din activitatea uzurpată în muncă nu se poate regăsi în supunerea la rezultatul său.

28

Sistemul economic întemeiat pe izolare este o producție circulară a izolării. Izolarea întemeiază tehnica, iar procesul tehnic izolează la rîndul său. De la automobil la televizor, toate bunurile selecționate de către sistemul spectacular sînt și arme pentru consolidarea continuă a condițiilor de izolare a „mulțimilor însingurate“. Spectacolul își regăsește tot mai concret proprii­le sale presupoziții.

29

Originea spectacolului se află în pierderea unității lumii, iar expansiunea uria­șă a spectacolului modern exprimă totalitatea acestei pierderi: abstracția oricărei munci specifice și abstracția generală a producției de ansamblu se traduc perfect în spectacol, al cărui mod concret de a fi este tocmai abstracția. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în fața lumii și îi este superioară. Spectacolul nu este decît limbajul comun al acestei separări. Ceea ce unește spectatorii nu este decît un raport ireversibil cu centrul însuși care le menține izolarea. Spectacolul reunește separatul, dar îl reunește ca separat.

30

Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat (care este, de altfel, rezultatul propriei sale activități inconștiente) se exprimă astfel: cu cît contemplă mai mult, cu atît trăiește mai puțin; cu cît acceptă mai mult să se recunoască în imaginile dominante ale nevoii, cu atît își înțelege mai puțin propria existență și propria dorință. Exterioritatea spectacolului în raport cu omul activ se manifestă prin aceea că propriile sale gesturi nu mai sînt ale lui, ci ale altuia, care i le reprezintă. De aceea, spectatorul nu se simte nicăieri acasă, căci spectacolul e pretutindeni.1

31

Muncitorul nu se produce pe sine, el produce o putere independentă.2 Succesul acestei producții, abundența ei se întorc la producător ca abundență a deposedării. Întreg timpul și spațiul lumii sale îi devin străine odată cu acumularea produselor sale alienate. Spectacolul este harta acestei noi lumi, hartă care îi acoperă cu precizie teritoriul. Tocmai forțele care ne-au scăpat ni se înfățișează în toată puterea lor.

32

Spectacolul în societate corespunde unei fabricări concrete a alienării. Ex­pan­siunea economică înseamnă, în principal, expansiunea acestei producții industriale precise. Ceea ce sporește odată cu economia funcționînd pentru ea însăși nu poate fi decît alienarea, care se afla deja în nucleul său ori­ginal.

33

Omul separat de produsul său produce el însuși cu o forță din ce în ce mai mare toate detaliile lumii lui, separîndu-se astfel din ce în ce mai mult de lumea sa. Cu cît viața e mai mult produsul său, cu atît el e mai separat de propria sa viață.

34

Spectacolul este capitalul ajuns la un asemenea grad de acumulare încît devine imagine.

40

Dezvoltarea forțelor de producție a fost istoria reală inconștientă care a construit și a modificat condițiile de existență ale grupurilor umane drept con­diții de supraviețuire și de extindere a acestor condiții: baza economică a tuturor acțiunilor lor. Sectorul mărfii a determinat, în interiorul unei economii naturale, constituirea unui surplus al supraviețuirii. Producția de mărfuri, care implică schimbul de produse diferite între producători independenți, a pu­tut să rămînă multă vreme artizanală, avînd o funcție economică margi­nală, în care adevărul său cantitativ rămîne încă mascat. Cu toate acestea, acolo unde a găsit condițiile sociale ale marelui comerțși ale acumulării de capitaluri, ea și-a întins dominația totală asupra economiei. Întreaga eco­nomie a devenit atunci ceea ce marfa se dovedise a fi de-a lungul acestei cuceriri: un proces de dezvoltare cantitativă. O asemenea desfășurare neîncetată a puterii economice sub forma mărfii, desfășurare ce a transfigurat munca omenească în muncă-marfă, în salariat, ajunge în mod cumulativ la o abun­dență în care problema primă a supraviețuirii este, fără îndoială, rezolvată, dar de așa manieră încît ea trebuie reconsiderată mereu și pusă de fiecare dată la un nivel superior. Creșterea economică eliberează societățile de presiunea naturală care le obliga la lupta imediată pentru supraviețuire, dar acum ele nu s-au mai eliberat de eliberatorul lor. Independența mărfii s-a extins la ansamblul economiei asupra căreia domnește. Economia transformă lumea, dar o transformă numai într-o lume a economiei. Pseudonatura în care munca omenească s-a alienat cere acesteia să rămînă la nesfîrșit în sluj­ba ei, slujbă care, nefiind judecată și iertată de păcate decît prin ea însăși, reușește să concentreze toate eforturile și proiectele socialmente licite. Abun­dența mărfurilor, adică a raporturilor de piață, nu mai poate fi decît supra­viețuirea sporită.

41

Dominația mărfii s-a exercitat mai întîi într-un mod mascat asupra economiei, care, ca bază materială a vieții sociale, rămînea și ea neobservată și neînțe­leasă, asemeni unui lucru familiar care nu e totuși cunoscut. Într-o societate în care marfa concretă rămîne rară sau minoritară, dominația aparentă a banului este cea care se impune ca emisarul învestit cu puteri depline și care vorbește în numele unei puteri necunoscute. Odată cu revoluția industria­lă, cu diviziunea manufacturieră a muncii și cu producția masivă pentru piața mondială, marfa apare în mod efectiv ca o putere care vine să ocupe realmente viața socială. Tot atunci are loc și nașterea economiei politice ca știință dominantă și ca știință a dominației.

42

Spectacolul este momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viața socială. Nu numai că raportul cu marfa devine vizibil, dar nu se mai vede nimic în afara lui: tot ce se vede este lumea sa. Producția economică mo­dernă își mărește dictatura extensiv și intensiv. În locurile mai puțin industrializate, dominația sa e deja prezentă prin cîteva mărfuri-vedetă și sub forma dominației imperialiste a zonelor aflate în fruntea dezvoltării productivității. În aceste zone avansate, spațiul social este invadat de o suprapunere continuă de straturi geologice de mărfuri. În momentul celei de-a „doua revo­lu­ții industriale“, consumul alienat devine, pentru mase, o datorie suplimentară față de producția alienată. Întreaga muncă vîndută a unei societăți se transformă, la nivel global, în marfă totală, al cărei ciclu trebuie să se continue. Pentru aceasta, e necesar ca marfa totală să revină în mod fragmentar la individul fragmentar, absolut separat de forțele de producție ce acționează ca un întreg. Aici trebuie deci să se specializeze, la rîndul său, și știința speciali­zată a dominației: astfel, ea se fărîmițează în sociologie, psihotehnică, cibernetică, semiologie etc., veghind la autoreglarea tuturor nivelelor procesului.

43

Dacă în faza primitivă a acumulării capitaliste economia politică nu vede în proletar decît muncitorul3 care trebuie să primească minimul indispensabil pentru conservarea forței sale de muncă, fără a-l considera vreodată „în timpul său liber, în umanitatea sa“, această poziție de idei a clasei dominante se răstoarnă de îndată ce gradul de abundență atins în producția de mărfuri reclamă un plus de colaborare din partea muncitorului. Acesta, spălat brusc de disprețul care îi este clar arătat de modalitățile de organizare și su­praveghere a producției, se vede, în afara orelor de program, tratat zilnic, fie și doar aparent, ca o persoană importantă, cu o politețe zeloasă, sub deghizarea consumatorului. Acum umanismul mărfii are grijă de „timpul liber și umanitatea“ muncitorului, pentru simplul motiv că economia politică poate și trebuie să domine aceste sfere ca economie politică. În acest fel, „renegarea desăvîrșită a omului“ a cuprins totalitatea existenței umane.

44

Spectacolul este un permanent război al opiului pentru a impune identificarea bunurilor cu mărfurile și a satisfacției cu supraviețuirea sporind conform propriilor sale legi. Dar dacă supraviețuirea consumabilă e ceva care trebuie să sporească mereu, aceasta se datorează și faptului că ea conține mereu în sine privațiunea. Dacă nu există niciun dincolo al supraviețuirii sporite, niciun punct în care ar putea să-și înceteze creșterea, e pentru că ea însăși nu este dincolo de privațiune, ci doar privațiune devenită mai bogată.

45

Odată cu automatizarea, care este sectorul cel mai avansat al industriei moderne și, în același timp, mo­delul în care se rezumă perfect practica sa, trebuie ca lumea mărfii să depășească această contradicție: instrumentarea tehnică ce suprimă în mod obiectiv munca trebuie să aibă în vedere, în egală măsură, păstrarea muncii ca marfă și ca unic loc de naște­re a mărfii. Pentru ca automatizarea, sau orice altă for­mă mai puțin extremă de creștere a producti­vită­ții muncii, să nu aibă ca efect diminuarea efectivă a timpului de muncă socialmente necesar la scara so­cietății, se impune crearea de noi locuri de muncă. Sectorul terțiar, serviciile, sînt o imensă rețea de linii de front ale unei întregi armate de distribuire și de elogiere a mărfurilor actuale; mobilizare de forțe înlocuitoare ce descoperă oportun, în facticitatea în­săși a nevoilor rela­tive la asemenea mărfuri, necesitatea unei atari organizări a muncii din spatele frontului.

46

Valoarea de schimb nu s-a putut forma decît ca agent al valorii de între­buințare, dar victoria dobîndită cu propriile arme a creat condițiile dominației sale autonome. Mobilizînd orice trebuință umană și acaparînd monopolul satisfacerii sale, ea a sfîrșit prin a dirija trebuința. Procesul de schimb s-a identificat cu toate trebuințele posibile și le-a redus după voia sa. Valoarea de schimb este condotierul valorii de întrebuințare, care sfîrșește prin a duce războiul pe propria socoteală.

47

Această constantă a economiei capitaliste, care este scăderea tendențială a valorii de întrebuințare, dezvoltă o nouă formă de privațiune în interiorul supraviețuirii sporite, în care se menține totuși vechea penurie, pentru că ea obligă pe marea majoritate a oamenilor, în calitatea lor de muncitori sa­lariați, să participe la continuarea infinită a efortului său și pentru că fiecare știe că trebuie să i se supună sau să moară. Realitatea acestui șantaj, faptul că trebuința, în forma sa cea mai elementară (mîncatul, locuitul), nu mai există decît încătușată în bogăția iluzorie a supraviețuirii sporite, este baza reală a acceptării iluziei în general în consumul de mărfuri moderne. Consumatorul real devine consumator de iluzii. Marfa este această iluzie efectiv reală, iar spectacolul manifestarea sa generală.

48

Valoarea de întrebuințare, cuprinsă odinioară implicit în valoarea de schimb, trebuie să fie proclamată acum în mod explicit în realitatea inversată a spectacolului, tocmai pentru că realitatea sa efectivă este erodată de economia de piață supradezvoltată și pentru că o viață falsă are nevoie de o pseudojustificare.

49

Spectacolul este cealaltă față a banului: echivalentul general abstract al tu­turor mărfurilor.4 Dar dacă banul a dominat societatea în calitatea sa de reprezentare a echivalenței centrale, adică a caracterului schimbabil al nu­meroaselor bunuri a căror întrebuințare nu putea fi comparată, spectacolul este complementul său modern dezvoltat, în care totalitatea lumii pieței apare în bloc, ca o echivalență generală cu ceea ce ansamblul societății poate să fie și să facă. Spectacolul este banul pe care doar îl privim, căci în el totalitatea trebuințelor s-a schimbat deja contra totalității reprezentărilor abstracte. Spectacolul nu e numai servitorul pseudoîntrebuințării, el este deja în sine pseudoîntrebuințare a vieții.

50

Rezultatul concentrat al muncii sociale, în momentul abundenței economi­ce, devine aparent și supune orice realitate aparenței, care este acum un produs al aparenței. Capitalul nu mai este centrul invizibil care dirijează modul de producție: acumularea sa îl etalează în toate dimensiunile sale sub for­mă de obiecte sensibile. Toată întinderea societății este portretul lui.

51

Victoriaeconomiei autonome trebuie să fie în același timp pierzania sa. Forțele pe care le-a dezlănțuit suprimă necesitatea economică, baza imuabilă a ve­chilor societăți. Cînd o înlocuiește cu necesitatea dezvoltării economice infinite, ea nu poate decît să înlocuiască satisfacerea nevoilor umane primare sumar recunoscute cu o fabricare neîntreruptă de pseudonevoi, care se re­duc la unica pseudonevoie a menține­rii dominației sale. Dar economia autonomă se separă pentru totdeauna de nevoia profundă tocmai în mă­sura în care ea iese din inconștientul social care depindea de ea fără s-o știe. „Tot ceea ce este conștient se uzează. Ceea ce este inconștient rămîne inalterabil. Dar, odată eliberat, nu cade și el în ruină?“ (Freud).

52

În momentul în care societatea descoperă că depinde de economie, eco­nomia, de fapt, depinde de ea. Această putere subterană, ce sporise pînă la a se manifesta suveran, și-a pierdut și ea puterea. Acolo unde se afla sinele economic trebuie să apară eul.5 Subiectul nu se poate ivi decît din societate, mai exact din lupta sa internă. Posibila sa existență depinde de rezultatele luptei de clasă, care se dovedește a fi produsul și producătorul întemeierii economice a istoriei.

53

Conștiința dorinței și dorința conștiinței se identifică în acest proiect care, în forma sa negativă, urmărește abolirea claselor, adică posesia directă de către muncitori a tuturor momentelor activității lor. Contrarul său este so­cietatea spectacolului, în care marfa se contemplă pe sine într-o lume pe care a creat-o ea însăși.

Traducere de Ciprian Mihali și Radu Stoenescu

 

 

Note:

*  Fragmentele de mai jos fac parte din volumul Societatea spectacolului. Comentarii la societatea spectacolului, apărut la Editura Est, București, 2001. Ele sînt reluate aici prin amabila autorizare a editorului.

1. Aluzie la Marx: „înstrăinarea muncitorului în obiectul său își găsește expresia în următoarele: cu cît muncitorul produce mai mult, cu atît are de consumat mai puțin; cu cît produce mai multe valori, cu atît mai lipsit de valoare și demnitate devine el însuși; cu cît e mai bine format produsul său, cu atît mai deformat e muncitorul; cu cît mai civilizat e obiectul său, cu atît mai barbar este muncito­rul; cu cît mai puternică este munca sa, cu atît mai neputincios devine muncitorul; cu cît mai ingenioasă (geistreich) devine munca lui, cu atît mai mare devine sărăcia spirituală (geistlos) a muncitorului și sclavia lui față de natură“ (Manuscrisele economico-filosofice, Primul manuscris, cap. „Munca înstrăinată“, § XXIII, p. 64, trad. rom. Vasile Dem. Zamfirescu, București, Editura Politică, 1987).

2. Aluzie la Marx: „obiectul produs de muncă, produsul ei, i se opune ca ceva străin, ca o forță independentă de producător“ (Manuscrisele economico-filosofice, p. 62).

3. Aluzie la Marx: „Se înțelege de la sine că pe proletar, adică pe omul care, nedispunînd nici de capi­tal, nici de rentă funciară, trăiește exclusiv din muncă, și anume dintr-o muncă unilaterală, abstractă, economia politică îl consideră numai ca muncitor. De aceea ea poate să susțină că, muncitorul asemeni oricărui cal, trebuie să cîștige atît cît să poată munci. Ea nu-l consideră în timpul cînd nu lucrează, nu-l consideră ca om, ci lasă aceasta în seama tribunalelor penale, în seama medicilor și a religiei, a tabelelor statistice și politicii, în seama starostelui cerșetorilor“ (Manuscrisele economico-filosofice, Primul manuscris, p. 24).

4. Referire la Marx și la analiza lui a formei bani din Capitalul, Cartea I, secțiunea I, cap. 2, „Procesul schimbului“.

5. Parafrazare a celebrei formule freudiene din Neue Folge der Vorlesungen in die Psychoanalyse (1932): „Wo Es war soll Ich werden“, acolo unde a fost sinele, trebuie să fie (să devină) eul.