Numărul #30-31, 2008
scena

Evenimentele săptămînii la B5 Studio
Ciprian Mureșan

Dénes Miklósi, Evenimentele săptămînii, 17–30 mai 2008
B5 Studio, Tîrgu-Mureș

B5 Studio este, la Tîrgu-Mureș, un spațiu independent de artă contemporană, rezultat prin transformarea, în 2007, a atelierului personal al artistului József Bartha în spa­țiul de expoziție al Fundației ARTeast. Proiectul lui Bartha e unul ambițios, în condiții­­le în care, în România, lucrurile nu sînt încă așezate la nivel instituțional, puține fiind locurile în care se promovează arta contemporană, iar cele mai multe inițiative le apar­țin artiștilor înșiși și se bazează predominant pe finanțări private. Intenția acestui proiect este integrarea vieții artistice din regiune în contextul mai larg al vieții și scenelor artistice europene, dar are și o latură pedagogică, de formare a unui pu­blic de artă contemporană la Tîrgu-Mureș.

Cel mai recent proiect al Fundației ARTeast desfășurat în spațiul B5 Studio este Reco­nec­tare, iar la el participă artiști legați, într-un fel sau altul, de Tîrgu-Mureș (născuți, sta­­­biliți sau școliți aici), acum activînd în alte părți. Printre aceștia: Mária Chilf, Pál Szacsvay, Zsolt Fekete, Dénes Miklósi.

Expoziția lui Dénes Miklósi, Evenimentele săptămînii, respiră un aer minimalist, mai ales în informația furnizată explicit (lucru cu care ne-am obișnuit deja din proiectele lui anterioare1), spațiul fiind dominat formal de proiecția pe un perete a unei ima­gini statice și, în partea opusă, de o hartă gravitațională de mari dimensiuni.

Evenimentele săptămînii – titlu împrumutat dintr-un film găsit cîndva de artist – e important în măsura în care ne dă coordonatele în limita cărora trebuie să citim expoziția ca pe un fragment din demersul mai larg al lui Dénes Miklósi, fragment din care, la rîndu-i, lipsesc cîteva bucăți. Aceasta este capcana în care poate pica publicul, căci lipsa fragmentelor nu este importantă. Pe Dénes îl interesează prea puțin imaginea completă a puzzle-ului: atît pelicula, cît și emblema cu vulcanul Etna sînt obiecte găsite de artist, probabil nici nu contează cînd și unde, dar despre care ne putem ima­gina că și-au avut propria lor istorie, mai mult sau mai puțin insignifiantă. Imposibili­tatea arheologiei, și deci a cunoașterii acestei istorii infime a obiectului, reprezintă tocmai materialul cu care se lucrează în cazul de față. Mai mult, puzzle-ul nu e format doar din obiecte găsite; imaginea statică proiectată pe peretele B5 Studio conține și „fabricate“ de mîna artistului: din fotografii „domestice“, el decupează obiecte, detalii, și le transformă în iconuri aparent fără semnificație, parcă plutind pe suprafața de pro­­iecție, independente de mediul din care au fost extrase. Orice altceva din de­cu­pajele astfel realizate e sustras privirii publicului.

Dar nu e vorba numai despre pseudoprovocarea lansată privitorului de a reface is­toriile „originale“ ale obiectelor, o provocare întreținută de procedeele puse în joc de către artist – ștergere a contextelor inițiale și reînscenare. Istorioara „de după“, aso­ciată ștampilei, face, de asemenea, parte din acest puzzle. Dénes Miklósi folo­sea deja emblema în anii ’80, în acțiunile sale de mail art. Mulți dintre artiștii de atunci (Imre Baász, Ioan Bunuș, Constantin Flondor, Doru Tulcan, Iosif Király și mulți alții) erau atrași de această metodă de folosire a serviciile poștale. Nu numai că un gest artistic căpăta în felul acesta o diseminare particulară, dar astfel s-a creat și o re­țea, o comunitate a artiștilor est-europeni.2

Dénes Miklósi ștampila, așadar, cu „iconul Etna“ plicurile expediate de el. O acțiune minimală, dar în contextul de atunci folosirea acelei ștampile, cu semnificație și de pro­veniență necunoscută, pe lîngă cea oficială a poștei, era plusul necesar și suficient pentru a deturna această acțiune banală către un gest artistic. Înainte de ’89, se știe, ștampilele erau însemne oficiale aparținînd doar statului, astfel că gestul poa­te fi interpretat nu atît ca unul discret subversiv, cît, mai ales, ca o autolegitimare a ar­tistului.

Mai tîrziu, emblema de pe ștampilă a ajuns chiar logoul Fundației Etna din Sfîntu Gheor­ghe, condusă de Gusztáv Ütô, care organiza în anii ’90 festivalul de perfor­mance AnnART de la lacul Sfînta Ana. La rîndul lui, Gusztáv Ütô creează în jurul lo­goului fundației sale un mic mit, fantazînd proveniența acestuia, poate în încerca­rea „normală“ de a acorda lucrurilor o mai mare importanță.

Invitat de B5 Studio, Dénes Miklósi a fost tentat inițial – legîndu-se de aceste deta­lii și inadvertențe – să organizeze o masă rotundă în cadrul proiectului său, din do­rin­ța de a provoca o discuție care să traseze liniile și importanța acestor evenimente din anii ’80–’90 pe scena artistică românească (o importanță modestă, dar nu în­tr-atît încît această perioadă să fie neglijată de istoricii de artă). Pînă la urmă, masa ro­tundă nu a mai avut loc, iar drept urmare lucrările expuse capătă, în forma aceasta, caracterul unui vîrf de aisberg.

Al doilea element al expoziției este imaginea unei hărți gravitaționale, o hartă obișnuită de la o firmă de profil, ce cuprinde zona Mării Negre și Europa Centrală. Lipsi­tă de coordonatele explicite, analitice, ale legendei, ea ni se înfățișează ca o imagine grafică abstractă: în fapt, este o fotogramă iconică (nedeterminată) a realită­ții, slujind însă la evocarea enigmatică a unor aspecte precise ale (non)experienței ei. Această realitate „subterană“, care „se întîmplă“ în permanență și aproape de noi (în mai mul­te sensuri), dar de care cel mai adesea nu sîntem conștienți. Intensitățile magnetice există, întocmai acestor istorii mici, chiar dacă majoritatea dintre noi le igno­răm sau le golim de importanță.3

Totodată, liinile arcuite concentrice ale hărții imprimate dau un efect optic dina­mic, în contrast cu imaginea proiectată pe peretele opus, care, deși ne este furnizată și se oferă printr-un mijloc tehnic specific imaginii dinamice (videoproiectorul), este foarte statică. Simțim intens această contradicție și tensiune subliminală în spațiul expo­ziției, efect care face și el parte din calculul subtil – adaptat abordării neștiutului din sînul familiarului – al artistului.

Greutatea lucrărilor lui Dénes Miklósi, în sensul dublu al dificultății de acces și al consis­tenței cu care ele se încarcă, odată surmontată rezistența lor, constă nu numai în încercarea de dezvăluire a acestor prezențe neobservate, ci și în felul parcimonios subtil, de o maximă discreție, în care surprinde mecanisme sociale complexe. Prin fabricarea acelor iconuri din fotografii banale, artistul creează o hartă a istoriei sale personale, iar prin juxtapunerea acesteia cu harta de energie potențială gravitaționa­lă, el ne redă similitudinea acestor procese, tocmai cele prin care sînt ignorate realități în mod „natural“ istorice în care nu doar respirăm, ci pe care și pășim, într-un fel sau altul, oricare dintre noi.

Note:

1. Lucian Maier, „Un spațiu al artei. Tradiție și instituție, Dénes Miklósi, Concurrency, Studio Protokoll, 2 iunie – 12 iulie“, in Idea artă + societate, #27, 2007.
2. „Caracterul subversiv și de cod al Mail Artei a făcut ca acest gen să-și găsească nenumărați participanți în anii ’80 în țările fostului «bloc comunist», nu numai printre artiștii români, care au răspuns cu entuziasm la aceste manifestări, percepute ca singurele forme de comunicare liberă cu alte spații culturale și artistice.“ Ileana Pintilie, Acționismul în România în timpul comunismului, Cluj, Idea Design & Print, 2000, p. 89, nota 5.
3. Această parte a proiectului a fost expusă inițial ca lucrare de sine stătătoare în expoziția de grup GPS – Unknown Scene, 12 octombrie – 25 noiembrie 2007, Muzeul Ernst, Budapesta, avînd titlul Miért buknak meg a ma­gyar gyermekek románból? Equipotential surface [De ce copiii maghiari pică examenele la limba română? Suprafață echipotențială], artistul servindu-se de aceeași logică a punerii laolaltă a unei realități naturale și a uneia sociale. Prima parte a titlului este preluată dintr-un articol de specialitate care denunță erorile pedagogice impuse în învățarea limbii române de către minorități în școlile publice.