Numărul #35, 2010
Scena

Muncă, memorie și un viitor mai bun. Interviu cu Matei Bejenaru realizat de
Raluca Voinea

Matei Bejenaru este un artist vizual care trăieşte şi activează la Iaşi. Este membru fondator al Asociaţiei Vector din Iaşi şi director al Bienalei de Artă Contemporană Periferic. În proiectele sale din ultimii ani, prin fotografie video şi performance-uri, el analizează felul în care modurile de producţie economică, cunoaşterea tehnologică, mentalităţile şi stilurile de viaţă ale oamenilor s-au schimbat în ţările postcomuniste în ultimele două decenii. Imigraţia muncitorilor români în Vest a fost analizată în proiectele artistice Ghid de călătorieşi Maersk Dubai,prezentate în diferite expoziţii internaţionale, precum cele de la Tate Modern din Londra în 2007 sau în Bienala de la Taipei din 2008.

Raluca Voinea¬ Proiectul Cîntece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Futuredatează conceptual de cîţiva ani, spuneai tu, şi ar putea fi realizat pentru prima dată anul acesta. Cînd şi cum s-a născut acest proiect şi ce anume a născut ideea de a lucra cu un cor, cu piese muzicale, practic de a colabora cu profesionişti din alt domeniu decît cele pe care le cunoşti bine?

Matei Bejenaru√ Ideea unui performance coral s-a conturat acum trei ani, cînd am fost invitat să particip la festivalul de performance Blurrr din Tel Aviv, organizat de curatorul Sergio Edelsztein. Fiind destul de interesat de practicile artistice performative, am descoperit ce putere emoţională are muzica corală şi, consec­vent cu interesul meu pentru forme artistice bazate pe experiment şi pe contradicţia dintre formă şi conţinut, am început să gîndesc tot felul de performance-uri corale care, pe lîngă setting-ul performativ (loc, coregrafie…), să includă forme muzi­cale purtătoare ale unui mesaj ideologic.

Cei de la Tel Aviv nu au avut resursele financiare să lucreze cu un ansamblu coral şi proiectul a rămas în aşteptare. De-abia anul acesta, curatoarea britanică Cylena Simonds, căreia i-a plăcut proiectul, mi-a propus să-l prezentăm la The Drawing Room şi la Tate Modern, în Londra. Proiectul s-a clarificat mult după ce am început să lucrez cu muzicianul britanic Will Duta, care, pe baza ideilor şi discuţiilor avute cu mine, va compune cîteva piese corale experimentale ce vor fi prezentate în locurile amintite. Cîntece pentru un viitor mai bun/Songs for a Better Future e un proiect modernist ce experimentează forme muzi­cale în raport cu un mesaj utopic despre viitor. Will Duta va scrie piesele inspirat din muzica corală proletcultistă a anilor ’50 care glorifica muncito­rul proletar, fetişizîndu-l, din perspectiva mea, şi din muzica electronică a grupului Kraftwerk, care la rîn­du-i fetişiza progresul tehnologic şi stilurile de viaţă corespunzătoare din lumea occidentală.

¬Multe dintre proiectele tale au un caracter performativ, însă momentul efectiv în care au ele loc e precedat de luni sau chiar ani de pregătire şi cercetare. Îţi vezi activi­tatea ca pe un proces, în care implicarea ta personală, energia dedicată şi relaţiile stabilite de-a lungul acestui proces sînt la fel de importante ca momentul final, sau e doar o muncă premergătoare, una nu neapărat vizibilă în lucrarea finală?

√Este adevărat că pentru multe dintre proiectele mele mă pregătesc perioade de timp mai lungi, fiindcă, indiferent de modul în care se finalizează şi se prezintă pu­blicului, în ce mă priveşte ele sînt procese artistice în care eu creez, documentez sau comentez situaţii de viaţă. Unele dintre ele, datorită unor contexte nefavorabile, nu se finalizează, rămînînd ca proiecte în mintea mea. Atunci cînd încerci, ca ar­tist, să interacţionezi cu lumea reală e foarte greu, nu mai eşti protejat de sistemul artistic. Majoritatea proiectelor mele au diferite componente, unele vizibile, altele nu, iar lucrarea finală, chiar dacă nu aduce la suprafaţă toate aceste aspecte, eu o văd unitar, ca un proces care le înglobează pe toate.

Spre exemplu, acum doi ani, cînd am avut o rezidenţă la Tourcoing, în Franţa, şi am vrut să fac un video documentar despre un cartier defavorizat unde locuiau mai ales algerieni, cele mai emoţionante momente nu au fost cele surprinse în film, ci în­tîlnirea mea pregătitoare într-un club de fitness cu un grup de tineri musulmani fun­damentalişti, care, evident, nu m-au lăsat să-i filmez sau să-i înregistrez. Erau nişte tineri masivi, îmbrăcaţi cu acele cămăşi lungi pînă în pămînt, aveau adidaşi Puma sau Nike şi făceau exerciţii la aparate. Imensa lor frustrare şi refuzul lor de a se integra în societatea franceză se eliberau prin felul în care îşi „tratau“ propriul corp. Unii mi-au spus că atunci cînd merg cu familia la supermarchésînt adolescenţi francezi care strigă după ei „Papa Noël!...“. Discuţia cu ei a fost esenţa proiectului care a avut loc doar în mintea mea şi despre care vor afla cititorii acum… M-a influenţat în modul în care am făcut ulterior documentarul video.

Deci, fără discuţie, energia consumată într-un proiect face parte din asta. Încerc să fiu onest şi corect cu oamenii cu care lucrez şi, pe cît posibil, să nu fiu un artist ipocrit, care, odată ce a luat materia primă din realitate, se refugiază în lumea artei, conti­nuîndu-şi traiul dulce al „gauchismuluide salon…“. Victor Burgin spunea într-o confe­rinţă că el nu crede în arta socială, de vreme ce subiecţii din proiectele artistice nu profită de pe urma lor. Mă gîndesc adesea la asta şi ajung în cele din urmă la întrebări pri­vind func­ţia artei pe care o produc.

¬Eşti, în ultimii ani, din ce în ce mai interesat de viaţa emigranţilor (legali sau nu), a mun­ci­torilor de tot felul, a cercetătorilor din institute. În ce fel te raportezi la aceşti oameni, cum te apropii de ei şi cînd decizi că povestea lor trebuie transpusă într-un limbaj artistic? Crezi că există limbaje artistice adecvate pentru a nara aceste istorii, adesea anonime şi colective?

√Eu vin din mediul industrial, am lucrat cîţi­va ani ca inginer în perioada comunistă, ex­perienţă care m-a marcat. În douăzeci de ani, lumea noastră s-a schimbat fun­damental, atît în bine, cît şi în rău. Departe de mine de a fi un nostalgic al ceauşismului, totuşi, con­sider că am făcut un efort de dezvoltare industrială din care s-a ales praful în anii ’90. Evident, nu a fost vorba de o dezvoltare firească, într-o dictatură comunis­tă unde totul era centralizat, dar am acumulat o cunoaştere tehnologică care, chiar dacă inferioară celei occidentale, putea fi baza unei viitoare dez­voltări după 1989. M-am amăgit în anii ’90 crezînd că o bună parte din infrastructura industrială a Româ­niei se va moderniza prin transfer tehnologic din Vest. Acest lucru nu s-a întîmplat din cauza proastei guvernări a ţării şi a multor factori externi. O ţară care nu produce tehnologie este o ţară de mîna a doua. Mă întreb ce nevoie avem noi de ingineri şi cercetători, azi, în „timpul mallurilor“ şi al nesfîr­şitelor şantiere de biserici ortodoxe. Cît ne interesează că teoria evoluţionistă e contestată în manualele de bio­lo­gie de liceu sau că fizica, chimia şi biologia se doresc a fi comasate într-o singură materie numită „Ştiinţe“, iar orele de religie sînt obligatorii?…

În timp ce scriu acest text, mă uit pe masa mea şi văd că nimic nu e făcut în ţara mea, de la şurubul şi piuliţa veiozei pînă la hîrtia albă de scris…

Mulţi dintre oamenii cu care am lucrat în fabrică au emigrat şi poate de asta am început să fiu sensibil la acest fenomen, care nu e altceva decît modul nostru de a ne integra în lumea globalizată: producînd orice în regim de lohn(de la textile pînă la… cul­tură), exportînd forţă de muncă ieftină şi copii deştepţi.

Atunci cînd vorbesc despre aceste subiecte, folosesc în special documentarul ex­pe­rimental şi fotoreportajul obiectiv, asimilate unei practici artistice conceptuale.

¬Cine te inspiră în munca ta fotografică? Putem vorbi astăzi despre o revenire a fo­torealismului cu tematică socială sau el nu a dispărut, de fapt, niciodată?

√Nu cred că putem discuta acum despre o revenire a fotorealismului, în spiri­tul lui Lewis Hines, Walker Evans, dar pot face cîteva consideraţii despre interesul meu pentru practica fotografică. Un prim motiv ar fi acela că sînt profesor de foto­grafie, deci trebuie să mai şi ştiu cîte ceva. Un alt motiv este cel de a documenta fotografic procesul muncii, nu numai pauzele de masă, aşa cum s-a făcut în mai mul­te proiecte fotografice. Eu duc o viaţă destul de simplă şi austeră, în care muncesc mai tot timpul. De aceea cred că tot despre mun­că, despre cunoaştere şi relaţii în procesul muncii vorbesc în proiectul meu fo­tografic mai amplu, intitulatM3: Muncă, memorie, mişcare. Pentru mine, trebu­ie să fie o legătură între forma de docu­mentare şi subiectul documentat. Atunci cînd documentez fapte de viată legate de procesul muncii, folosesc numai fotografia analo­gică, încercînd să controlez toate etapele lanţului tehnologic. Trebuie să precizez că în imagini nu caut nici esteticul, nici spectaculosul jurnalistic, ci încerc să documen­tez obiectiv o situaţie, căutînd să reflectez şi asu­pra mediului fotografic, şi asupra a ceea ce poţi spune prin asta.

Treptat, am ajuns să lucrez cu camere de format mare, 4 x 5 şi 8 x 10 inch, şi am început o „odisee“ de achiziţionare a acestei în­tregi tehnologii care moare. Am fost prin nenumă­rate locuri din Europa ca să cumpăr un foto­măritor, un tanc de developare, o cameră sau nişte echipamente pentru camera obscură. Un alt proiect e acumularea unei tehnologii de vîrf şi aducerea ei într-o ţară fără tehno­logie…

¬Care crezi că este responsabilitatea artistului în societate?

√Asta depinde de funcţia oficială a artei din acea societate. Dacă ea e, în principal, cea de a legitima ordinea lucrurilor, atunci artistul care vrea recunoaştere şi prestigiu trebuie să intre în plutonul celor care „bat pa­sul de defilare al artei“ acelei lumi. Astfel, funcţia lui e una de decorator şi porta­voce…

Dacă arta poate însemna mai mult decît atît, şi asta ţine de o societate progresistă, atunci artistul e responsabil cu interpretarea adevărurilor, medierea conflictelor şi critica ordinii oficiale a lucrurilor. Cred că el nu va schimba lumea, dar poate sensibiliza multă lume în lupta împotriva osificării şi a alienării generale.