Numărul #46, 2014
Scenă

25 de ani×25 de minute×25 de contribuții. Despre trecutul viitor
Daria Ghiu

25 × 25 × 25,tranzit.ro/ București, 13–14 decembrie 2014

 

Memorabila carte a lui Walter Benjamin, Copilărie berlineză la 1900, apărută la Editura Humanitas în 2010, în traducerea lui Andrei Anastasescu, conține unele dintre cele mai frumoase imagini ale primilor ani din viață care s-au scris vreodată. Evocarea unor fragmente de copilărie, fărîme de realitate, așa cum au ajuns ele în prezentul autorului, trecutul cititorului de astăzi, Benjamin o face fără să adopte forma temporală a perfectului, observă filosoful Peter Szondi în prefața cărții, ci apelînd la „viitorul trecutului – viitorul anterior – în întreaga sa natură paradoxală: faptul de a fi viitor, și totuși trecut“. Benjamin scrie în miniatură despre amintiri așezate în cotloane ale minții sale, aducînd detalii fine la suprafață și lăsînd, probabil, multe alte amintiri să nu ia forma unei scriituri.

De-a lungul celor două zile petrecute în spațiul tranzit.ro din București, într-un exercițiu uneori ludic, alteori nostalgic, duios, lucid și tăios (dar niciodată excelînd în niciuna dintre aceste direcții) de reapropriere a celor 25 de ani de la momentul-zero, Revoluția Română și căderea comunismului, una dintre impresiile cele mai puternice a fost aceea că fiecare dintre cei 25 de invitați, cu propriile lui amintiri, cu propria lui vîrstă și experiență de viață, cu propriile lui trăiri și interpretări subiective ale istoriei, își construiește în fața noastră un atlas al memoriei, guvernat de diferite cuvinte-cheie, de amintiri mai puternice sau mai slabe, de momente fondatoare personale, care se intersectează cu momentele oficiale ale istoriei politice și sociale; un atlas încețoșat uneori, intens colorat pe alocuri, umbrit în unele colțuri ale istoriei sau calcinat de lumina puternică a soarelui în altele. Evenimentul imaginat de curatoarea și criticul de artă Raluca Voinea (tranzit.ro/ București) și organizat de aceasta împreună cu artistul Eduard Constantin și cu Livia Pancu (curatorul spațiului tranzit.ro/ Iași) a pornit de la ideea construirii unei imagini posibile pentru ultimii 25 de ani ai României, cu ajutorul unor artiști, scriitori, filosofi, sociologi, muzicieni, jurnaliști, istorici. Curatorii acestui eveniment au invitat, așadar, 25 de oameni care aveau fiecare la dispoziție 25 de minute pentru a-și spune propria versiune asupra istoriei, propriul traseu personal, pentru a da propriile explicații pentru trecutul recent.

Ca spectator, m-am întrebat de mai multe ori de-a lungul celor două zile de ce nu mă plictisesc deloc, de ce fiecare nouă incursiune într-un trecut împărtășit istoric, de care mă puteam agăța uneori, dar de care mă despărțea tocmai acest recurs la memoria personală, intimă, mă captează, de ce fiecare reluare a istoriei, de fix 25 de ori, ca într-un ritual, întotdeauna de la momentul zero și pînă în cel prezent, mă ține atentă? Cum funcționează memoria fiecăruia dintre cei invitați? Cît de detașat ești de trecut și cît de marcat de el? Ce nume sînt recurente? Se întîlnesc amintiri ale mele cu ale celui din fața mea? Ce înseamnă să trăiești revoluția la trei ani și ce înseamnă să o trăiești în adolescență ori în plină maturitate intelectuală? Cum de amintirile lui se întîlnesc cu cele rostite de altcineva mai devreme, deși îi despart mai mult de 10 ani și fac parte din generații diferite? Pentru două zile, m-am aflat ca într-o tabără sau ca într-o ședință ideală de terapie. Sau, poate mai corect spus, m-am situat într-un proiect performativ și într-o expoziție de artă desfășurată în pragul momentului care a declanșat revoluția (cei 25 de ani de la începerea Revoluției Române, eveniment pe care ar trebui să îl retrăim mereu o dată pe an, la fel cum retrăim în fiecare an Crăciunul). Un proces de autoidentificare, de reflectare sau, dimpotrivă, un proces în care devii opac la anumite realități pe care le auzi rostite.

E greu să rezumi cele două zile; de la biliardul-țambal la povestea „cremei de albit“ – rostită de activista feministă și actrița de etnie romă Mihaela Drăgan – la observațiile filosofului Ovidiu Țichindeleanu despre anii 1990, cînd am trăit o „realitate magică“ (pe fundal se proiectau extrase și povești cu OZN-uri la Cluj din – poate vă amintiți, cei care ați trăit acei ani – revista Paranormal) și îndemnul aceluiași filosof să învățăm a transforma memoria culturală într-o resursă de lungă durată, acum, 25 de ani mai tîrziu, moment cînd conștiințele istorice se trezesc. Maria Balabaș, muzician și jurnalist la Radio România Cultural, a vorbit despre modul în care percepția sa asupra muzicii s-a schimbat în timp și despre cum o casetă, prima din viața ta, ascultată la infinit pe primul walkman, la începutul acelorași ani 1990, se așază ca o amprentă imposibil de șters peste urechea ta și peste tot ceea ce vei asculta de atunci încolo: fragmente din muzica celor de la KLF – albumul The White Room – s-au auzit din nou, comentate de Maria Balabaș. Proiecte artistice, ironice și ascuțite, ale lui Cezar Lăzărescu, cele care recuperează trecutul socialist și îi arată toate punctele fragile, ale artistului Matei Bejenaru, analiza fiecărui an din cei 25 din perspectiva unor dinamici interrelaționale, așa cum a realizat-o analistul și profesorul Ovidiu Gherasim-Proca. Vorbind despre protestele recente sau mai puțin recente, acesta din urmă mărturisește la un moment dat că „Dacă văd steagurile tricolore nu mă simt bine“ și își încheie prezentarea spunînd că – odată cu pancartele apărute imediat după cele mai recente alegeri, „Jos comunismul“ – „am ajuns de unde am plecat, dar mult mai dezorientați“.

Filmul primei călătorii a lui tataia în Vest și la Berlin – realizat de Elena Vlădăreanu și Robert Bălan –, discursul hiperlucid și articulat al lui Petru Dandea, vicepreședinte al Confederației Naționale Sindicale Cartel ALFA, jukebox-ul memoriei, gîndit de colectivul artistic Apparatus 22 ori mix-urile sonore bazate atît pe muzică (Timpuri Noi, Paraziții, Norzeatic, taraf, șlagăre, Michael Jackson), cît și pe discursuri memorabile – Ceaușescu, Iliescu, Băsescu – aparținîndu-le lui Miron Ghiu (în dialog vizual cu Bogdan Ghiu și cu primele scrieri în presă – revista Contrapunct ori 22 – ale acestuia) sau rekabu; istoriile lui Jean-Lorin Sterian, despre Constanța „protomaneliștilor“, despre era și marea afacere a „ajutoarelor“, pe care Sterian le numește „conducte între pivnițele vesticilor și dulapurile noastre“ ori cea a revistei Playboy sau a Generației PRO. Mărturisirea Simonei Dumitriu (curator și critic de artă), scrisă de mînă într-un caiet și citită dintr-o suflare, are forța unui cuțit care răsucește tot mai adînc și disecă atent, radiografia sa personală învecinîndu-se cu literatura expresionistă. Oana Băluță, activistă feministă, într-o istorie personală a activismului feminist în România postdecembristă, pînă la gesturile cele mai recente; ori parcursurile lui Petre-Florin Manole – unul dintre fondatorii Centrului de Studii Rome al Universității din București – în memorabilul său „Lumea mea avea 10 km și două localități“, ori Igor Mocanu, critic de artă și curator, venit în România din Republica Moldova, și care povestește plin de autoironie despre „nedreptatea istorică“ pe care o resimțea atunci cînd era mai mic și stătea la aceeași coadă cu „chinezii și arabii“ la Oficiul de Imigrări din București. Adrian Schiop vorbește despre fenomenul manelelor, iar Cristi Nae trasează o istorie subiectivă a artei românești după 1990 și pînă azi.

Artistul Dan Perjovschi a scris și a desenat în Revista 22 – și continuă să o facă și astăzi, nu doar în paginile revistei, ci în toate instituțiile în care este invitat – cea mai dură și mai acută cronică a României contemporane, în care experiențele personale se împletesc cu marea istorie: odată cu fiecare sfîrșit de an, în toți acești ani, precum și odată cu fiecare lună iunie, Perjovschi rememorează Revoluția și Mineriada, făcîndu-ne să nu le uităm, să le retrăim emoțional și astfel să le conștientizăm mereu. Ironia cu care tînăra artistă Luminița Apostu își descrie propria sa istorie, cu cei trei ani ai săi la Revoluție, vorbește de fapt despre destinul artiștilor, despre greutatea cu care te oprești asupra unui drum artistic, lăsîndu-le deoparte pe celelalte.

Cea de-a doua zi s-a deschis și s-a închis cu două momente ale generozității: memoria donată, memoria care devine suvenir pentru ceilalți în cazul artistului Farid Fairuz – care și-a pus efectiv pe jos obiecte personale pe care le-a strîns și le-a avut alături în acești 25 de ani și de care acum se putea desprinde, invitîndu-ne pe noi ceilalți să ne „servim“ din ele și să „mușcăm“ astfel din istoria lui. Odată ce ți-ai apropriat un obiect altădată al lui Farid devii automat parte din propria sa istorie, începînd în același timp cu acel obiect o nouă istorie, luînd-o de la zero, dezbărîndu-te de tot trecutul lui. La finalul zilei, Iulia Popovici și Vasile Ernu au gătit pentru cei prezenți, cei 25 de ani comprimîndu-se astfel printr-un gest în prezent. Anca Benera și Arnold Estefan, absenți de la eveniment, au realizat o intervenție clandestină pe toată durata programului, pe telefoanele noastre, cei prezenți. În timp ce ascultam prezentările, primeam mesaje, îndemnuri, întrebări care au scris istoria noastră recentă. „Trăiți bine?“ Nu prea știi ce să răspunzi la un asemenea mesaj.

Pornind de la istoriile spuse în aceste două zile, ar merita să apară o carte, alături de un film: acesta este unul dintre planurile organizatorilor, care au documentat tot. De asemenea, Raluca Voinea a avut la final, nu întîmplător, ideea unui proiect viitor: previziuni despre cei 25 de ani care vor urma. Și, ca să mă întorc la Benjamin și la Copilăria berlineză, această posibilă întîlnire viitoare poate că ar putea avea titlul de Colțuri profetice, acele spații marginale în care „pare că tot ce urmează, de fapt, să ni se întîmple aparține deja trecutului“, așa cum scrie Benjamin în Vidra. Obiectele, istoriile din trecut sparg deja viitorul. Așa cum o face, de exemplu, moneda de 100 de lei (cu capul lui Mihai Viteazul!) pe care fiecare dintre cei prezenți a primit-o pentru totdeauna de la Ovidiu Țichindeleanu. Avem cu ce să trecem vama. Sîntem asigurați.