Numărul #28, 2008
Scenă

Mulțimi
Sven-Olov Wallenstein

Staging Independence [Punînd în scenă independența], Anna Ådahl, expoziție personală,

22 septembrie – 14 octombrie, ak 28, Stockholm

 

 

De cînd categoria „mulțimii“ a intrat în limbajul psihologiei și al științelor sociale – poate că pentru întîia oară în opera lui Gabriel Tarde, la sfîrșitul secolului al nouăspre­zecelea –, cuvîntul însuși a sugerat ceva în același timp efemer și masiv. Ca urmare a microcomportamentelor imprevizibile, iar Tarde percepea „imitarea“ ca pe cel mai important dintre acestea, mulțimea e ceva care fuzionează, ceva care se for­mea­ză prin interacțiunea moleculelor într-o mișcare aberantă, însă care, odată ce și-a căpătat forma și a dobîndit un oarecare avînt, nu mai poate fi oprită. După cum spune și maestrul lui Tarde, Leibniz, valul constă, e adevărat, din simple picături de apă, însă odată ce l-ai lovit la o anumită viteză, acesta devine dur precum o stîncă și face nava fărîme.

Mulțimea e o sursă constantă de teamă, și ca atare are impact asupra noilor științe sociale, în special asupra modului în care acestea conceptualizează spațiul urban. Me­tropola, pare să gîndească toată lumea, va scăpa în curînd de sub control dacă nu dezvoltăm tehnici de urmărire și de disciplinare a multiplicității dezordonate a indivizilor care o traversează. Găsim aceeași neliniște la Weber și la Durkheim, iar prin opera lor, aceasta intră într-un fel de inconștient social: odată ce individul a fost eliberat de apartenența sa organică la Gemeinschaft-ul [comunitatea] rural, el va fi azvîrlit în spațiile aleatorii ale Gesellschaft-ului [societății], unde va intra în relații cu oa­meni total necunoscuți, va crea noi legături temporare, motiv pentru care va de­veni vulnerabil în fața mecanismului de „imitare“ diagnosticat de Tarde. El va deveni, pe scurt, un membru al tuturor mulțimilor posibile care se pot forma oriunde, cineva al cărui comportament va indica un nou tip de iraționalitate.

Prima parte a dipticului Annei Ådahl Staging Independencene prezintă recuzita unei puneri în scenă extrem de violente. Obiectele înfățișate trimit la diferite tehnici de control al mulțimii sau la moduri în care mulțimea a fost înțeleasă ca o masă po­ten­țială și maleabilă. E cazul lucrării Human Pyramid [Piramida umană] (1936), o structură construi­tă pentru a suporta o masă de oameni. Ea face trimi­tere la o fotografie a lui Rodcenko, Female Pyramid [Piramida feminină], dintr-o perioadă cînd arta constructivistă, de bunăvoie sau nu, trecea printr-o fază propa­gandistică și cînd artiști precum Rodcenko și El Lissitzky își repuneau tehnicile în servi­ciul unui aparat de stat violent și autoritar.

Un aspect mai benign al controlului maselor poate fi văzut în Democracy [Democra­ție], care este o serie de fotografii ale bine-cunoscutei instituții sudeze Folkpark [Parcul Poporului], ceva între un bîlci amuzant și un loc de întruniri politice. Mai puțin sinistre decît eșafodajul pentru piramida umană, poate chiar provocînd o anumită înduioșare și nostalgie, aceste fotografii ne arată arhitectura și scenografia welfare state [statului bunăstării] suedez, care, la rîndul său, avea de-a face cu controlul, chiar dacă într-o manieră mai relaxată și mai subtilă. Alte două părți ale instalației tri­mit, într-un mod mai general, la ideea maselor și mulțimilor: Crowd Control [Con­tro­lul mulțimii] și Loudspeaker [Megafon], în timp ce videoul Fire [Foc] face aluzie la ana­liza lui Elias Canetti asupra logicii mulțimilor din monumentala sa carte Masse und Macht [Masele și puterea], o lucrare ce se inspiră din numeroase idei ale noilor științe sociale de la răscrucea dintre secole.

„Independența“ pusă aici în scenă ar putea fi considerată a fi atît emanciparea unei anumite individualități, care ar conduce la un dublu conflict, și anume negarea ordinii organice și amenințarea subiectului cu izolarea din partea mulțimii, cît și independența și autonomia politică a maselor (clasa, rasa, noul subiect politic, indiferent de natura sa), care, la rîndul lor, necesită un set de instrumente pentru a se ordona într-o uni­tate coerentă. Într-un fel, instalația pare a aștepta să fie desăvîrșită, poate de propriile noastre temeri și neliniști, dar și de fascinația și năzuința noastră spre viitoare ordini colective. Ea propune un mecanism cu ajutorul căruia să putem gîndi, dar și fantaza și visa; ne oferă un negativ al mulțimii, al maselor urbane.

Traducere de Alex Moldovan